CHIȘINĂU – ORAȘ AL UNIRII

Chișinău, capitala Basarabiei în secolul XIX și a Republicii Moldova din ziua de azi, a cunoscut, ca multe alte orașe, o evoluție, trecând în decursul a câtorva sute de ani, de la un mic cătun, la un important centru economic și comercial din estul Europei.

Numele de Chișinău este menționat pentru prima oară în Moldova în secolul XV, mai precis la 17 iulie 1436, dată la care un hrisov domnesc menționează „… valea ce cade în dreptul Cheșenăului lui Adbaș, la izvorul unde este Seliștea Tătărească, în dreptul păduricii”. Nu se știe sigur dacă de la acest nume a apărut și așezarea omonimă din Basarabia, dar în schimb se știe că, în secolul XVIII, pe malul Bâcului exista deja o localitate Chișineu, despre care Dimitrie Cantemir spunea că „era un târg de mai nimica”. Aici, în anii 1752-1772, pe locul unei vechi mânăstiri numite Câșla-Vărzăresci, a fost ridicată biserica serdarului Mazarachi (astăzi cea mai veche clădire din capitala Republicii Moldova).

La aceea vreme Moldova se afla deja sub stăpânire otomană, dar era de mult dorită de către Rusia țaristă, care urmărea nu numai expansiunea teritorială dar și slăbirea principalului său rival de la gurile Dunării, Imperiul otoman. Acesta a fost motivul numeroaselor războaielor ruso-turce din secolele XVIII-XIX. Războiul din 1806-1812, încheiat cu pacea de la București (6/28 mai 1812), a consfințit ocuparea părții orientale a Moldovei (zona dintre Prut și Nistru), 45.000 km2 de către țarul Alexandru I, noul teritoriu, intitulat Basarabia, primind statut de „oblastie” (regiune autonomă). În anul următor, la data de 13 aprilie 1813 a fost a fost înființată Eparhia Chișinăului și a Hotinului, în fruntea căreia a fost pus fostul mitropolit al Moldovei, Gavril (Grigorie Bănulescu-Bodoni).

În anul 1826, stema Basarabiei a devenit și însemnul heraldic al Chișinăului: un scut divizat în două, având în partea superioară acvila bicefală a Rusiei și în partea inferioară capul de bour al Moldovei (fig. 1). Prin ukazul din 1813 „Pravila vremennogo pravlenia Bessarabii”, se păstra administrația moldovenească și se îngăduia folosirea limbii române alături de cea rusă. De asemenea, boieri locali au fost puși în fruntea ținuturilor (Ghica, Leon, Catargiu, Vârnav etc.), iar guvernator a fost numit Scarlat Sturdza; ulterior, din 1816 a fost înființată funcția de „polomonocinîi-namestnik”, prin care guvernatorul civil era subordonat unui locțiitor al țarului și doi ani mai târziu era data o nouă lege privind funcționarea Basarabiei. Aceasta, deși păstra administrația locală, instituia un Consiliu Suprem (Verhovnîi Soviet) și un tribunal regional, care urma să judece în limba rusă, după legile rusești. Autonomia Basarabiei a fost și mai mult limitată începând cu 1823, când prințul Mikhail Semynovich Vorontsov, a fost numit guvernator al Novorossiisk-ului și namestnik al Basarabiei. În 1828, printr-un ukaz imperial, Chișinăul era numit noua capitală a provinciei și în același an era emis și „regulamentul Voronțov” (29 februarie/12 martie 1828 ), prin care guvernul rus suspenda toate libertățile economice, administrative și politice acordate Basarabiei în 1812. Basarabia era inclusă în gubernia Novorossiisk, erau desființate funcțiile de guvernator civil și polnomocinîi-namestnik, iar limba rusă devenea obligatorie în justiție și administrație.

Noul statut a modificat treptat structura etnică, socială și economică a micului orășel. Au venit aici nu doar funcționari ruși care trebuiau sa se ocupe de guvernarea provinciei, dar și boieri moldoveni, care și ei la rândul lor urmau să facă parte din administrație. Au urmat evrei din Podolia, Rusia de sud, dar și ruteni și alte neamuri. În acest sens au fost date mai multe acte imperiale: unul în 1830, prin care evreii din imperiu se puteau stabili în Basarabia fiind scutiți de dări timp de doi ani, apoi altul în 1832, prin care țăranii ruși eliberați sau cei care plăteau o taxă (obroc) stăpânilor lor  (pentru dreptul de a părăsi moșiile și a se angaja unde doreau), primeau aprobare de a se stabili pe teritoriul dintre Prut și Nistru. De asemenea, un alt ukaz imperial din 1839 stabilea noi privilegii: „Comercianții străini, cari se stabilesc în Basarabia și în special la Chișineu, și în termin de doi ani de la așezarea lor vor construe acolo fabrici, dugheni sau alte edificii de comerciu, vor beneficia de privilegiul de a fi scutiți de plata dreptului de patent în curgere de dece ani; asemenea toți cei din străini, cari se vor așeza în Basarabia, se vor scuti de ori-ce contribuțiuni, găsduirem dare de cat, căruțe sau alte rechisițiuni pentru armată” ( Zamfir C. Arbore, “Basarabia în secolul XX”, pag, 257-258). Numai între 1812 și 1828 numărul locuitorilor orașului a crescut de la 7.000 la 18.594 de locuitori. Nu este de mirare așadar că, la 2 august 1834 s-a alcătuit un plan arhitectural prin s-au pus bazele orașului modern Chișinău, plan materializat sub guvernarea generalului rus Pavel Ivanovici Fedorov (23 august 1834 – 29 mai 1854). Tot în această perioadă, în urma unei decizii a primăriei, folosind atât banii statului cât și donații ale locuitorilor, inginerul Osip Gaschet a adunat izvoarele care curgeau sub dealurile Bisericii Mazarache și le-a făcut să curgă prin niște jgheaburi speciale, ușurând sarcina sacagiilor care duceau apa în oraș.

Însă adevărata dezvoltare și modernizare a orașului de pe malul Bâcului s-a realizat în timpul arhitectului Alexandru Bernardazzi (1831-1907). Provenit dintr-o familie italiană stabilită în Rusia la începutul secolului XX și școlit la Sankt-Petersburg, acesta a fost numit în 1850 în comisia de construcții și drumuri în Basarabia. La propunerea acestuia se construiește Turnul de Apă, înlesnind aprovizionarea cu apă a orașului. Tot el este cel care a construit între anii 1887-1891, biserica grecească Sfântul Pantelimon, pe pământul donat de Alexandra Constantin Zoti, căsătorită cu Ivan Sinandino. Printre reședințele urbane ridicate de același arhitect, se numără conacul Iorgu Râșcan-Serojinschi (pe strada Podoliei, astăzi strada București) și casa Casso, de pe strada Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni nr. 35. Casa Casso este renumită și prin faptul că aici a fost ținut prizonier pentru o vreme Osman-Pașa, comandatul armatei otomane care, la căderea Plevnei în 1878, s-a predat armatei române. (Notă: În anii 1877-1878, România, aliată cu Rusia, a luptat împotriva Imperiului Otoman pentru obținerea independenței).

Alexandru Bernardazzi a refăcut proiectul spitalului de psihiatrie din Constiujeni (construit de către arhitectul T. Ghingher în 1892) transformându-l întruna din cele moderne instituții de acest gen din Europa. Lista construcțiilor sale nu se oprește însă aici. Liceul Principesa Natalia Dadiani (ridicat în anii 1899-1901 la sugestia și din finanțarea principesei căreia îi poartă numele), capela Gimnaziului de Fete nr. 1, Curtea de Apel, clădirea Dumei Orășenești etc. au fost realizate după planurile lui Alexandru Bernardazzi. Același arhitect s-a ocupat și de pavarea străzilor, a trotuarelor, de monumentul funerar al lui Markov de la Cimitirul Armenesc, de paraclisul de lângă biserica armenească etc. Pentru multiplele sale realizări a fost numit membru de onoare a orașului.

Trebuie de asemenea menționat Carol Smidth, care, în calitate de primar al orașului între anii 1877 – 1903, a susținut aceasta vastă lucrare de modernizare a capitalei Basarabiei. Printre altele, la 15 decembrie 1892, se deschide așa numita Uzină de Apă, primul apeduct orășenesc, iar mai târziu, în 1912, se realizează canalizarea părții centrale a orașului, extinsă după 1914.

O mențiune aparte o merită Casa Eparhială. Construită după planurile arhitectului Gheorghe Cupcea în anii 1910 – 1911, ctitorită de arhiepiscopul Serafim Ciceacov, aceasta avea cea mai bună sală de concerte din Basarabia și a găzduit în octombrie 1917 Congresul Ostașilor Moldoveni, care a hotărât formarea Sfatului Țării. (Notă: din păcate aceasta bijuterie arhitecturală a fost dinamitată de trupele ruse aflate în retragere în anul 1941).

Orașul se arată așadar impresionant și cosmopolit la începutul secolului XX. Nicolae Iorga, aflat în Basarabia la începutul secolului scria „Chișinăul este un oraș bisericos. Prin toate părțile pe jos și în trăsuri vezi preoți chemați la Mitropolitul exarh al țării care este rus. Bisericile sunt multe, din toate stilurile. Una pare a-și aduce aminte de clădirile moldovenești dar, când te uiți mai bine, vezi că are, în litere de aur o inscripție polonă. Altele au tot felul de umflături, turnulețe, copertine verzi. Am văzut chiar și un paraclis la școala de fete, care era săpat în piatră cu o deosebită îngrijire. Cui îi place stilul mucalesc poate să le admire: oricum sunt mari, curate și bine încunjurate. Multe clădiri publice mărețe, Tribunal, palat al guvernului, două gimnazii de băieți, gimnaziu de fete, școală eparchială de fete, urcată sus, cu o cupolă de biserică, în drumul spre gară, orfelinat al nobililor, club al nobilimii, fundația bătrânului Balș, mort acum vre-o cinsprezece ani, museu, care se clădește în stil maur cu brâul de smalț. Se vede că Împărăția asta nemărgenită a vrut să-și vădească prin aceste enorme mase de piatră puterea și trăinicia ei, pe care nimic nu le poate zgudui și prin gospodăria cu care sunt ținute, disciplina ei ostășească, introdusă în toate…”. (Nicolae Iorga, Neamul Românesc în Basarabia, editura Librăriei Socecu & Co, 1905, pag. 123-125 ).

Conform recensământului din 1860, Chișinăul avea 87.477 locuitori, dintre care 50% erau români, 20% evrei, 10% ruși, 6% greci, 5% Bulgari, etc. După cum se poate vedea românii erau încă majoritari, în ciuda acordării de numeroase privilegii străinilor. Ca o ciudățenie însă „guvernul rus a oprit până acum trei-deci de ani printr-un șir de măsuri așezarea coloniștilor ruși” spunea Zamfir C. Arbore, scriitor și gazetar român din Chișinău, la 1898 „causa acestei opriri față de elementul pur rus trebue căutată de o parte în dorința de a nu vede provinciile rusești despoporându-se, iar de alta parte în convingerea guvernului central că țeranii ruși sunt absolut incapabili de a rusifica un alt nem, ci din contră, venind în contact cu altă națiune, ei singuri perd trăsăturile lor naționale și se desnaționalizează” (Zamfir C. Arbore, Basarabia în secolul XX, Edit. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898).

Cu toată politica de deznaționalizare dusă de guvernul rus, românii au avut parte și de ajutor, uneori chiar de la conducătorii veniți de la Sankt-Petersburg. Guvernatorul Pavel Ivanovici Fedorov (menționat mai sus) a permis în 1835 studierea limbii române în cadrul liceului teoretic de băieți din Chișinău și a extins apoi acest drept și la școlile din județele Chișinău, Hotin și Bălți. De asemenea, a permis din 1836 folosirea limbii române în instituțiile de stat. Un alt guvernator favorabil românilor a fost I.E. Gangardt, care în perioada 1867 – 1871 a sprijinit realizarea reformelor în Basarabia și în timpul căruia trupele de artiști români din Iași „… jucau în teatrele orașului Chișinău nestingheriți, spre mulțumirea generală, obținând succese cu totul excepționale și se bucurau de o atenție deosebită din partea guvernatorului însuși”. ( Al. Boldur, Istoria Basarabiei, III, p. 197).

În toți acești ani de stăpânire rusească, legăturile cu românii de dincolo de Prut au continuat, favorizate parțial și de conflagrațiile militare dintre marile puteri. Ocupația trupelor rusești din 1828 – 1834, 1853 – 1854 (din timpul războaielor ruso-turce) precum și războiul de independență al României din 1877 – 1878 (în care românii din principate au luptat alături de armatele țarului ) au favorizat circulația basarabenilor în principate. Aceștia, din 1873, efectuau serviciul militar așa că de multe ori, știind limba română, au servit ca translatori în armata rusă pe teritoriul viitorului Regat roman.

La Chișinău apar primele ziare în limba română care promovau deșteptarea spiritului național. Este vorba de „Mesagerul Basarabiei” (1884), „Basarabia” (tipărit în 1906 din inițiativa lui Constantin Stere) și „Cuvânt moldovenesc” (editat în 1913 de Pantelimon Halippa, Nicolae Alexandri și Simeon Murafa). Tot de acest oraș se leagă numele multor basarabeni care au militat pentru cultura și limba românească. Unii chiar născuți la Chișinău, iar alții absolvenți ai școlii normale sau ai seminarului teologic. Dintre aceștia amintim pe Alexei Mateevici, Gurie Grosu, Alexis Nour, Pantelimon Halippa, Ion Țurcanu, Ion Pelivan etc.

Izbucnirea primului război mondial în 1914, dar mai ales a revoluției ruse din 1917 a adus noi perspective pentru Basarabia, iar orașul Chișinău a fost gazda întregului șir de evenimente care au condus la unirea cu Regatul României. Astfel la 3/16 aprilie 1917, se constituie la Chișinău, Partidul Național Moldovenesc, având ca președinte pe Pavel Gore, secondat de Pantelimon Halippa și Vladimir Herța. Printre hotărârile luate se numărau: introducerea limbii române în administrație, școli, justiție, drepturi pentru românii transnistreni, organizarea unei armate naționale etc. Ulterior, un alt congres, de data asta al soldaților din armatele rusești, ținut tot la Chișinău, între 20/27 octombrie – 2/ 9 noiembrie 1917, a proclamat autonomia Basarabiei și a cerut crearea Sfatului Țării, în care să fie aleși reprezentanți din toate categoriile sociale. Sfatul Țării, reunit la 21 noiembrie/4 decembrie – 2/15 decembrie 1917, a instituit Republica Democratică Moldovenească, care la 24 ianuarie/6 februarie 1918 și-a proclamat independența. Și în cele din urmă, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării în frunte cu Ion Inculeț, a votat unirea Basarabiei cu România, în prezența lui Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri ai României, acesta declarând „Basarabia este de acum unită pe veci cu România” (Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânire țaristă, 1812 – 1917”, Facultatea de Istorie, București, 1992, pag. 80).

Chișinăul a devenit al doilea mare oraș al României. La recensământul din 1930 au fost înregistrați 114.896 locuitori, dintre care 48.456 români, 41.065 evrei, 19.631 ruși, 1.436 poloni etc. Orașul s-a dezvoltat din punct de vedere edilitar-urbanistic, construindu-se numeroase case individuale și vile urbane, precum și clădiri cu destinaţie socială (Palatul Muncii, Clubul Ofiţerilor sau Școala pentru Copiii Feroviarilor) și un aeroport. Chișinăul a devenit și un important centru cultural și de învățământ aici funcționând Universitatea Populară, Muzeul Național, Cercul Militar, Biblioteca Municipală, Teatrul Național, Facultatea de Agronomie și Facultatea de Teologie (de pe lânga Universitatea din Iași), Conservatorul Național de Muzică și Artă Dramatică, mai multe cinematografe și societati sportive, precum și circa 50 de școli primare, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători „Mihai Viteazul”, Şcoala normală eparhială, Seminarul de Teologie, Şcoala de contabilitate. Pe 29 aprilie 1928 a fost inaugurat monumentul domnitorului Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Alexandru Plămădeală. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Chișinăul a avut mult de suferit, aproape 70% din construcțiile orașului fiind distruse. După război, capitala R.S.S. Moldovenească s-a dezvoltat pe coordonatele specifice comunismului. Au apărut noi cartiere de locuințe (Botanica, Râșcani, Buiucani, Sculeni, Cecana-Nouă) și construcții care au adăpostit instituții de cultură, învățământ, administrative, medicale. Spre sfârșitul anilor 1980, populația orașului depășise cifra 600.000 de locuitori.

Indiferent la cursul istoriei, orașul Chișinău și-a continuat existența, cu clădirile, străzile, parcurile și grădinile sale, fiind și astăzi inima Republicii Moldova.

Nicoleta König

Bibliografie

1. Nicolae Ciachir “Basarabia sub stăpânire țaristă, 1812-1917”, Facultatea de Istorie, București, 1992

2. Zamfir C. Arbore, “Basarabia în secolul XX”, Institutul de Arte Grafice, Carol Gölb, 1898

3. C. Filipescu, Eugeniu N. Giurgea, “Basarabia, considerațiuni generale, agricole, economice și statistice”, Institutul de Arte Grafice “ România Nouă”, Chișinău, 1919.

4. Lucia Sava “ Viața cotidiană în orașul Chișinău la începutul secolului XX-lea ( 1900-1918), Edit. Pontos, Chișinău, 2010

5.Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, Edit. Enciclopedică, București, 2003

6. Nicolae Iorga, “Neamul românesc în Basarabia”, Edit. Librăriei Socecu&Co, București, 1905

7. Florin Constantiniu “O istorie sinceră a poporului român”

8. Iurie Colesnic, “Chișinăul nostru necunoscut”, ediția a II-a revăzută, Editura “Cartier”, Chișinău, 2016.

9. Octavian Țâcu, Chișinăul interbelic (https://www.timpul.md/articol/chisinaul-interbelic–99329.html)