Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului

cu Regatul Român

Banatul și drumul spre Unire

Banatul, o provincie cu o istorie îndelungată, la fel de zbuciumată precum cea a Transilvaniei și Bucovinei, a fost supus timp de un mileniu ocupației, invaziilor turce și tătare, stăpânirilor străine. A făcut parte din teritoriul administrat de Regatul ungar, apoi în secolul al XVI-lea a fost anexat Imperiului Otoman pentru două secole, iar la începutul secolului al XVIII-lea a devenit parte a Imperiului Habsburgic.

Hartă color, în germană, a Banatului Timişoarei redactată de Franz Johann von Reilly în anul 1791 (MNIR, nr. inv. 335406.j)

În anul 1849, Banatul a fost reorganizat, fiind desființate comitatele Timiș și Caraș, iar provincia a fost integrată într-o nouă entitate administrativă – Voivodina Sârbească și Banatul Timișan ce depindea direct de Viena, avându-și reședința la Timișoara.

Dar aristocrații maghiari, nemulțumiți de reorganizare, au făcut presiuni asupra curții imperiale iar Banatul Timișan, Crișana, Maramureșul și comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna, Zarand, districtul Chioar și orașul Zalău au intrat în componența Ungariei, ca urmare a deciziei imperiale din 27 decembrie 1860.

Continua o luptă surdă dusă de reprezentanții Banatului, Partium și Maramureșului din Dieta Ungariei pentru drepturile românilor. Personalități ale vieții culturale și politice românești bănățene precum: Emanoil Gojdu, Vincențiu Babeș, Sigismund Popovici, George Popa, Aloisiu Vlad, au cerut în mod constant dreptul românilor de a folosi limba maternă în justiție, administrație, drept negat de administrația austriacă și apoi de cea maghiară.

Printre inițiativele politice bănățene a fost și înființarea Partidul Social-Democrat din Ardeal și Banat, la 6 ianuarie 1906, la Lugoj, un partid care și-a dorit să-i unească pe români, muncitori urbani dar și țărani.

Harta etnografică a Transilvaniei de Nicoale Mazere, Iași, 1909 (MNIR, nr. inv. 146618)

Conducătorii partidului a fost Aurel Cristea, Ioan Flueraș, Iosif Jumanca, Ioan Crețu, Tiron Albani. Ideile promovate precum lupta de clasă, desființarea proprietății private, au făcut ca partidul să nu dețină o mare influență, dar membrii săi au fost activi în pregătirea și realizarea Marii Uniri.

La 19 octombrie/1 noiembrie 1918, colonelul Miron Șerb a format, la Timișoara, Consiliul Național Român Militar în care erau invitați să intre toți soldații români, consiliu luând legătura cu Consiliul Național Român de la Arad.

Carte poștală din Timișoara de la începutul secolului XX – piața Prințul Eugen

Carte poștală din Lugoj de la începutul secolului XX – Teatrul Comunal

Banatul s-a alăturat mișcării de eliberare de sub dominația austro-ungară și exemplului transilvănean de organizare.

La 21 octombrie/3 noiembrie 1918, la Lugoj a avut loc adunarea din grădina „Concordia” la care au participat câteva mii de persoane, soldați și civili, din oraș și din împrejurimi.

Valeriu Braniște a deschis adunarea, alături de episcopul dr. Valeriu Traian Frențiu, dr. Trifon Lația, dr. Victor Bârlea, Alexandru Vasile.

Poetul bănățean George Jirda a ținut un discurs și a făcut apel la înrolare în vederea apărării teritoriilor bănățene.

La Lugoj, a fost constituit Consiliul Național Român condus de deputatul dr. Teodor Mihali. S-a făcut apel la organizarea gărzii civilie, la păstrarea liniștii și ordinii în Banat „fără răzbunări nedemne de o națiune conștientă, care respectă la toate popoarele aceleași drepturi pe cari vrea să le afirme pentru sine” (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, București, 1983, pag. 93, Relatare din 3 noiembrie 1918, Lugoj apărută în ziarul „Drapelul”, an XVIII, nr. 113 din 5 noiembrie 1918.)

Valeriu Braniște (1869-1928) fruntaș al luptei pentru Unire a condus acțiunile românilor din Lugoj în octombrie-noiembrie 1918.

S-a hotărât înființarea unui batalion românesc din foștii soldați ai Regimentului 8, iar căpitanul dr. George Gârda a făcut apel la înscrierea în acest prim batalion românesc din Banat. Adunarea populară de la Lugoj s-a încheiat cu „Deșteaptă-te române” cântat pentru prima oară în libertate.

La 12 noiembrie 1918, la Timișoara, a fost constituit un comandament al gărzilor naționale din Timiș și Torontal, care coordona gărzile naționale românești locale, formate din 20-60 membri conduși de către un fost ofițer sau subofițer. În cazul în care gărzile nu aveau suficiente arme și muniții trebuiau să anunțe comandamentul din Timișoara pentru procurarea acestora.

Pe întreg teritoriul Banatului, în orașe, comune și sate au fost organizate Comitete Naționale Române care au adunat fruntașii locali și gărzi militare care au încercat să apere populația de turbulențe, jafuri produse la retragerea trupelor Puterilor Centrale.

Pentru o perioadă scurtă, între 31 octombrie și 15 noiembrie 1918, a fost proclamată la Timișoara de către Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social-Democrat din Ungaria – Republica Bănățeană. Era o încercare de independență a Banatului și apoi de subordonare a acesteia guvernului maghiar.

Românii bănățeni nu au agreat această formă de organizare, dr. Aurel Cosma, președintele Consiliului Militar Național Român arătând că românii doresc să își hotărască singuri soarta.

La intrarea în Banat a trupelor sârbe, republica își încetează orice acțiune, aceasta neexistând în fapt. La 14 noiembrie 1918, trupele sârbe ocupă și Timișoara, dizolvă gărzile naționale și preiau administrația militară și în scurt timp și pe cea civilă a Banatului.

Problema Banatului va fi un subiect al negocierilor româno-sârbe, mediate de către Antantă și rezolvată doar după împărțirea Banatului între cele două țări.

Administrația română s-a instalat în Banatul ciuntit, în partea atribuită României, abia în luna iulie 1919.

Reprezentanții bănățeni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au întâmpinat mari dificultăți, nefiind inițial lăsați să plece din teritoriul ocupat de armatele sârbe și franceze, doar în urma unor medieri și negocieri putând pleca cu un tren din Timișoara.

Delegații Torontalului nu au ajuns la Alba Iulia, nefiindu-le permisă plecarea.

Toți delegații bănățeni ajunși la Alba Iulia au votat Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român.

Carte poștală din Lugoj la începutul secolului XX – vedere panoramică (MNIR, nr. inv. 335676)

Transilvania și drumul spre Unire

Harta Regatului României cu granițele de după 1913, „Reproducerea unui document nemțesc arătând, după Paul Langhans teritoriile locuite de Români” (MNIR, nr. inv. 174403)

Revoluția din 1848-1849 a zguduit Imperiul Habsburgic, Ungaria și Transilvania deopotrivă. Românii transilvăneni s-au organizat și au luptat pentru drepturile lor naționale în fața abuzurilor, ocupației armate și a alipirii forțate a Transilvaniei la Ungaria.

Întruniți la Blaj, în mai 1848, românii au clamat aplicarea principiului autodeterminării naționale și organizarea democratică a provinciei.

Membrii Comitetul Național de la Sibiu au îndrumat reorganizarea politico-administrativă și militară: prefecturi și legiuni, conduse de Avram Iancu, Axente Sever, Simion Balint, Ioan Buteanu. Represiunea antiromânească a fost cruntă în Transilvania, ce fusese ocupată armat de generalul Josef Bem. Românii au rezistat în Munții Apuseni unde și-au format o armată proprie și au oprit încercările de cucerire.

Restabilirea autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei, ce includea și Partium (Partium era format din comitatele Zarand, Crasna, Solnocul de Mijloc, orașul Zălău și districtul Chioar) a făcut ca două decenii după revoluție Principatul să depindă direct de curtea de la Viena,

La 12 mai 1851, Transilvania a fost împărțită în cinci ținuturi, iar în februarie 1854 a urmat o nouă reorganizare în 10 prefecturi și 79 de preturi, care a durat până în 1861 când s-a revenit la organizarea anterioară anului 1848.

După un intermezzo liberal, în care românii din Transilvania și-au câștigat anumite drepturi, dualismul austro-ungar statuat în 1867, a schimbat din nou organizarea Transilvaniei intrată în Transleithania și supusă unor transformări menite să diminueze majoritatea românească trăitoare în provincie.

Românii au continuat și în perioada dualismului lupta pentru recunoaștere, reprezentativitate națională, școală și administrație în limba națională. Formarea unei puternice intelectualități românești a dus la diversificarea mijloacelor acestei lupte împotriva deznaționalizării forțate, cu asimilării etnice, lingvistice și religioase și cu încurajarea emigrației, alături de aducerea de coloniști de alte naționalități.

Blajul și Câmpia Libertății au rămas simbolul luptei pentru drepturile românilor. Aceștia au aniversat, la 3/15 mai 1868, 20 de ani de la Marea Adunare Națională adoptând un Pronunciament prin care se solicita revenirea la legislația liberală adoptată de Dieta de la Sibiu din anii 1863 – 1864.

Următorul pas făcut de elita românească din Transilvania, tot mai valoroasă, numeroasă și vocală, a fost înființarea unor partide politice, urmând modelul general european (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p.304).

La Sibiu, la 12 mai 1881, a avut loc Conferința Națională a cercurilor electorale ale românilor din Transilvania și Banat și a fost fondat Partidul Național Român din Transilvania, Banat și Ungaria (PNR). Primii săi președinți au fost Nicolae Popea (1881 – 1882) (Nicolae Popea (1826-1908) secretarul lui Andrei Șaguna, episcop, istoric și cărturar român din Transilvania, a fost ales primul președinte al Partidului Național Român din Transilvania) și Partenie Cosma (1882 – 1883) (Partenie Cosma (1837-1923) avocat, om politic transilvănean, cel de-al doilea președinte al Partidului Național Român din Transilvania, deputat în Dieta de la Budapesta, senator al României Mari).

Tot la Sibiu, în anul 1884 a apărut primul cotidian românesc din Transilvania, „Tribuna”, condus de Ioan Slavici. „Tribuna” prin ideile sale a construit un curent politic – tribunismul, iar formula „Soarele pentru noi de la București răsare!”, lansată de Ioan Slavici, a devenit lozinca mișcării pentru libertatea și unitatea românilor.

Regatul Român, deși aliat al Imperiului Austro-Ungar conform Tratatului din 1883, a înțeles importanța sprijinului acordat luptei românilor din Transilvania, iar relațiile României cu românii transilvăneni au devenit tot mai strânse.

Liderii PNR, conduși de președintele Ioan Rațiu, vicepreședinții Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Septimiu Albani au creionat, în primăvara anului 1892, un act ce coagula toate cererile românilor. Astfel, a fost redactat Memorandul românilor din Transilvania și Ungaria, o delegație plecând la Viena pentru a-l face cunoscut împăratului Franz Josif. Aici s-au lovit de refuzul Cancelariei Imperiale de a-i primi, apoi a urmat un proces de urmărire penală împotriva membrilor Comitetului Central al Partidului Național Român, proces în care 15 din cei 29 de inculpați-fruntași români au primit pedepse cu închisoarea între șase luni și cinci ani.

Procesul memorandiștilor, care a unit națiunea română de dincolo și de dincoace de Carpați, a avut un larg ecou internațional demonstrând justețea cererilor românilor și lipsa de justețe a condamnării acestora. Oameni politici europeni de seamă au intervenit în favoarea memorandiștilor iar intervenția regelui Carol I pe lângă împăratul Franz Josef a avut un rol decisiv în grațierea memorandiștilor ce fuseseră aruncați în închisoare.

Cu ajutorul programului și acțiunilor membrilor Partidul Național Român s-a dezvoltat treptat conștiința națională a românilor din Transilvania. Cei mai de seamă membri ai PNR au fost: George Barițiu, Ioan Rațiu, Vicențiu Babeș, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Eugen Brote, Ștefan Cicio-Pop, mulți condamnați pentru Memorandum. Toți aceștia și mulți alții au avut un rol fundamental în susținerea drepturilor naționale ale românilor, cerând cu curaj și perseverență autonomia Transilvaniei și drepturi pentru națiunea română din Transilvania.

Vasile Goldiș (1862-1934) negociază cu modalitățile de Unirea a Transilvaniei cu guvernul de la Iași, citește Rezoluția Adunării de la Alba Iulia, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei în problema Cultelor și Instrucțiunii Publice

În anul 1903 a fost ales președinte al PNR Gheorghe Pop de Băsești (Gheorge Pop de Băsești (1835-1919) român ardelean, prim-pretor, deputat, care a îndeplinit această funcție până în anul 1919), un luptător pentru drepturile românilor, participant la Mișcarea memorandistă, condamnat la închisoare și întemnițat un an de zile la Vag, un exemplu pentru toată suflarea românească.

La începutul secolului XX, Partidul Național Român a trecut la activism politic, reprezentanții săi fiind aleși în Dieta de la Budapesta unde au cerut drepturi pentru români și au protestat împotriva încercărilor din ce în ce mai agresive de asimilare făcute de guvernul de la Budapesta.

Partidul Național Român din Transilvania a fost cea mai importantă și influentă forță politică din provincie, cu un rol fundamental în întreg procesul politic care a dus la Marea Adunare de la Alba Iulia, atent organizată și coordonată de către liderii PNR.

Ajutorul României a devenit din ce în ce mai consistent ducând, în timp, la amplificarea sentimentelor de apartenență la aceeași națiune, la ideea unirii tuturor românilor într-un singur stat – Regatul Român.

Harta etnografică a pământului românesc realizată de Val. Popa și N. Istrate în 1916 (MNIR, nr. inv. 85784)

Izbucnirea Primului Război Mondial a provocat un exod al românilor din Transilvania spre România, care își declarase neutralitatea, pentru a scăpa de război și de serviciul militar.

Dintre românii din Transilvania un număr mare, conform istoricilor Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan, jumătate de milion de români, au fost chemați la arme în armata austro-ungară (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 353 apud Liviu Maior, Românii în armata habsburgică).

Liderii Partidului Național Român le-au cerut soldaților români să fie loiali împăratului, iar numeroși fruntași români au luptat în armata austro-ungară.

Realizând că există un număr mare de români ce putea fi incorporați, autoritățile austro-ungare au făcut câteva concesii importante pentru recunoașterea existenței populației românești. Soldații români din armata austro-ungară au primit ordine de chemare la arme în limba română, li s-a permis să cânte „Deșteaptă-te române!” și să poarte cocarde tricolore, putând astfel să fie identificați ca fiind români.

Perioada de neutralitate s-a sfârșit la 14/27 august 1916, când statul român a declarat război Austro-Ungariei. Marșul triumfal al Armatei Române în Transilvania, în noaptea de 14/27 august 1916 și primele zile ale războiului, i-a trezit la viață pe românii transilvăneni.

Armata Română a fost primită ca una eliberatoare, dar după perioada de înaintare și triumf, odată cu venirea trupelor germane pe frontul transilvănean, dar și pe cel dobrogean, victoriile s-au transformat în înfrângeri.

Solidaritatea cu armata română a născut represalii ale autorităților austro-ungare împotriva românilor din zona de graniță, iar după recucerirea Transilvaniei represaliile s-au extins în întreaga provincie.

Câteva mii de români au fost deportați în interiorul Ungariei, iar între 400 și 500 de persoane au fost internate în lagăre din Ungaria și din Transilvania, aceștia fiind în principal membrii marcanți ai intelectualității române: avocați, preoți, profesori (Idem, p. 355-356).

Un nou val de arestări și internări în lagăre a survenit după retragerea armatei române din Transilvania, mulți români ardeleni refugiindu-se în România pentru a scăpa de represaliile autorităților austro-ungare și de recrutarea forțată a bărbaților între 42 și 60 de ani pentru munca în mine de cărbuni, în fabrici de armament, în agricultură.

Românii transilvăneni refugiați la Iași au înființat, în ianuarie 1917, un Comitet Național al Românilor Emigrați din Austro-Ungaria la inițiativa lui Octavian Goga și Vasile Lucaciu, declarând război monarhiei austro-ungare și s-au implicat activ în lupta pentru supraviețuire a statului român.

Vasile Lucaciu și Vasile Stoica au plecat în S.U.A., cu ajutorul guvernului român de la Iași, pentru a face cunoscute problemele românilor din Transilvania, pentru a solidariza emigrația română de peste Ocean în fața idealului unirii tuturor românilor și creării României Mari.

Autonomia popoarelor din Austro-Ungaria era susținută de diplomația americană și de către președintele Woodrow Wilson în „Cele 14 puncte” ale sale, dar reprezentanții ardelenilor în S.U.A. au promovat independența Transilvaniei și apoi unirea cu Regatul Român, rolul acestora fiind capital în momentul în care, în urma unor lungi negocieri, Unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută.

O mare parte a soldaților români din armata austro-ungară căzuți în prizonierat în Rusia (Numărul soldaților români căzuți prizonieri a fost estimat la 120.000, un număr foarte mare) și-au dorit să lupte în armata română. Astfel, reprezentanții guvernului Ion I.C. Brătianu au intervenit pe lângă guvernul rus pentru constituirea unui corp de voluntari ardeleni și bucovineni format din prizonierii români (România în Marele Război, Muzeul Național de Istorie a României, București, 2016, p. 88.). Aceștia au fost adunați la Darnița, lângă Kiev, apoi au plecat spre Moldova. Corpul de voluntari transilvăneni (130 de ofițeri și 1.500 de soldați, numele lor au fost schimbat tocmai pentru a nu fi recunoscuți în eventualitatea în care cad prizonieri) au sosit la Iași la 27 mai/9 iunie 1917, pentru a lupta în armata română fiind primiți cu entuziasm de către populația Iașului (România în Marele Război, Muzeul Național de Istorie a României, București, 2016, p. 88.). Locotenentul Victor Deleu, unul dintre voluntari, a impresionat mulțimea strânsă în Piața Unirii din Iași declarând: „Eram datori să venim la voi, azi, când voi trăiți pentru noi zile atât de grele … Azi am devenit cetățeni ai României, dar ai unei Românii Mari” (Istoria Românilor, vol.VII, tom II, De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, 2003, capitolul Marea Unire, p. 417).

La începutul anului 1918 a mai existat o inițiativă asemănătoare a transilvănenilor și bucovinenilor aflați încă în Rusia, de asemenea s-a format o legiune în Franța, și una în SUA care au luptat pe frontul din Franța.

În Italia, primul regiment al Legiunii românești, organizat în octombrie 1918, a luptat alături de armata italiană până la sfârșitul confruntărilor de pe frontul italian, în noiembrie 1918.

La 3/16 decembrie 1917, Emil Isac lansa de la Budapesta un apel – „Partidul Național Român să intre în acțiune” -, în care cerea revigorarea mișcării naționale românești într-un moment crucial, când Imperiul Austro-Ungar era în declin.

Românii ardeleni și bucovineni de la Odessa s-au întâlnit la 2 ianuarie 1918 pentru a organiza un Comitet național al românilor subjugați de Monarhia austro-ungară, deoarece organizațiile românilor transilvăneni și bucovineni fuseseră desființate la presiunile administrației maghiare, respectiv austriece, iar românii nu aveau nici un reprezentant care să le apere interesele, cu atât mai mult cu cât, ca urmare a Revoluției bolșevice, la Kiev fusese organizat un comitet care reprezenta minoritățile din Imperiul austro-ungar.

Ecourile declarației președintelui american Woodrow Wilson formulată în fața Congresului american „Cele 14 puncte” au ajuns rapid în întreaga Europă, inclusiv în Transilvania.

Printre acțiunile românilor din Paris cea mai importantă a fost apariția, la 17 ianuarie 1918, a săptămânalului „La Roumanie”, organul de presă al luptei pentru drepturile națiunii române, condus de către Pavel Brătășanu. Revista a apărut până în iunie 1919, fiind cea care a unit emigrația română din Occident, atât în momentele teribile ale negocierilor cu Puterile Centrale și în momentul încheierii Păcii de la București (7 mai 1918), cât și în momentele fericite ale Unirii Bucovinei și Transilvaniei.

La Roumanie” prin articolele sale a informat și sensibilizat opinia publică din Franța cu privire la problemele românilor din Transilvania și Ungaria, Bucovina și din Regatul Român redus la Moldova, a cultivat lideri de opinie francezi și de alte naționalități aflați la Paris care au înțeles și apoi susținut idealurile de unire ale românilor.

La 23 martie/5 aprilie 1918, la Roma reprezentanții naționalităților din Austro-Ungaria: italieni, polonezi, români, cehoslovaci și iugoslavi s-au întâlnit și și-au proclamat dreptul de a „constitui unitatea sa de stat națională sau de a o completa pentru a atinge deplina sa independență politică și economică” (Rezoluție și declarație, 1918, 23 martie/5 sprilie, Roma în 1918 la români, vol. VII, p. 11). Președintele Consiliului de Miniștri al Italiei, Orlando, a salutat inițiativa de la Roma.

Simion Mândrescu (Simion Mândrescu (1868-1947) român transilvănean, fuge în Regat și devine militant pentru drepturile românilor din Transilvania, profesor la Universitatea din București, participă la fondarea Consiliul Național al Unității Românilor, în Franța, apoi în Italia participă la formarea legiunilor române.) a organizat, la 19 iunie 1918, la Roma, cu sprijinul guvernului italian, Comitetul de Acțiune al Românilor din Transilvania, Banat și Bucovina care lupta pentru cauza unității naționale. Comitetul, împreună cu comitetul italian „Pro-romenii” au organizat, la 25 august 1918, în fața Forului lui Traian o manifestație în favoarea României cu largi ecouri în presa italiană și internațională.

Aproape simultan, la Paris, apărea „Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Bucovina”, condus de Traian Vuia (17/30 aprilie 1918), și publicația sa bilunară „La Transylvanie” cu largă difuzare în Franța.

Inițiativele europene s-au înmulțit, astfel că la 4/17 mai 1918, la Praga a fost dat publicității un Manifest al oprimaților din Austria semnat de cehi, polonezi, iugoslavi, români și italieni prin care respingeau orice tratate care nu recunoșteau voința suverană a națiunilor.

Peste Ocean, reprezentanții popoarelor asuprite din centrul și estul Europei: Th. Masaryk, liderul cehoslovacilor, J.J. Paderewski, șeful emigrației poloneze, Hinko Hinkovici, liderul sârbilor și Vasile Stoica, cel al românilor din S.U.A. se întâlnesc și hotărăsc să-și unească interesele. Vasile Stoica punea bazele „Ligii Naționale Române” la 5 iulie 1918.

În America, în 5 iulie, deci poimâine vom întemeia o Ligă Națională, supusă Consiliului din Paris, cuprinzând pe toți românii din America, care erau cam dezbinați de nenorociții de intelectuali și confesionali naufragiați aici. Are să fie o organizație puternică, chiar și cu resurse materiale bunișoare. Această ligă va susține aici în Washington Biroul politic și militar al Consiliului național din Paris, pentru America. Biroul, care se află sub conducerea mea, va munci în două direcții: a) va da informații politice și b) va face o organizație militară, o legiune de români de aici, care va fi transportată în Europa, alături de cele cinci regimente din Italia și Franța. Acum înțelegi de ce te rog să vii repede. Singur nu biruiesc” (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983, pp. 26-28, „Scrisoare a lui Vasile Stoica adresată lui Victor Braniște la Vladivostok prin care îl informează despre activitatea unionistă a românilor din America și Franța”.), îi scria la 3 iulie 1918 Vasile Stoica lui Valeriu Braniște.

La 15 septembrie 1918, la New York se desfășoară întâlnirea a 4.000 de reprezentanți ai naționalităților din Austro-Ungaria (Istoria Românilor, vol.VII, tom II, De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, 2003, capitolul Marea Unire, p. 478-479) care cer desființarea imperiului și eliberarea națiunilor.

La 20 septembrie 1918, V. Stoica, Th. Masaryk, J.J. Paderewski și Hinko Hinkovici erau primiți în audiență de președintele american W.Wilson căruia i-au prezenta moțiunea întrunirii de la New York, președintele fiind de acord că sfârșitul monarhiei dualiste era evident.

Consiliul Național Român, reprezentantul politic și organul executiv al Corpului Voluntarilor Români a încheiat, la 24 august/6 septembrie 1918, la Celiabinsk, un tratat de colaborare cu Consiliul Național Cehoslovac, secția pentru Rusia în speranța unei colaborări în lupta cu Puterile Centrale (Tratat de colaborare între Consiliul Național Român și Consiliul Național Cehoslovac, 1918, august 24/septembrie 6, Celiabinsk, în 1918 la români, vol. VII, p. 29.).

La București și Iași, poporul român era oprimat și statul român își pierduse în fapt independența odată cu încheierea Păcii de la Buftea-București (7 mai 1918) dintre Puterile Centrale și Regatul Român. Reprezentanții diplomatici ai Antantei de la Iași au făcut observații cu privire la condițiile draconice ale păcii, care încalcă de la început prevederea „fără anexiuni și fără despăgubiri”, sintagmă care făcea parte doar dintr-un discurs ipocrit al Germaniei.

Pentru România redusă la Moldova, pacea a fost teribilă. Teritoriile care au fost luate de la statul român: Dobrogea și partea muntoasă a Munteniei, erau regiuni în care locuia circa o zecime din populația statului român: 800.000 de locuitori și însumau 26.000 km2.

Diplomații Antantei subliniau că nicio rațiune tactică nu poate ciunti o țară în acest fel.

În primăvara-vara anului 1918 România a fost tratată ca o colonie germană, doar victoria Antantei ducând la restabilirea drepturilor românilor.

Răspunzând acuzelor reprezentanților diplomatici ai Antantei, Puterile Centrale declarau, în mai 1918, că teritoriile luate României ce însumau nu sunt populate, lucru total neadevărat. Doar rectificările făcute în dauna statului român la granița cu Ungaria cuprindeau 170 de sate, care aveau o populație de aproximativ130.000 de locuitori.

Între prevederile draconice ale tratatului erau și: monopolul exportului și comercializării lemnului, statul român dispunând de numeroase păduri, iar exportul lemnului fiind o sursă importantă de venituri, dar și monopolul exportului de cereale, România fiind vestită în Europa pentru cereale sale, cele două monopoluri transformau statul român într-o colonie exploatată la sânge de către statul german.

Reprezentanții Antantei au protestat și împotriva simulacrului de alegeri pe care germanii le giraseră în România ocupată, alegeri care nu erau reprezentative, deoarece partidele favorabile Antantei s-au abținut de la participare.

În fapt, Germania nu își respectase propriile ei declarații, iar tratatul impus României arată jaful pe care l-a făcut în toate teritoriile ocupate, exploatarea barbară a resurselor țărilor. „El face din România o adevărată temniță în care întreaga populație este condamnată la muncă silnică în favoarea învingătorului. (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, București, 1983)”.

Dar, curând războiul mondial și-a schimbat cursul, primele trupe americane intrând în luptă pe frontul de Vest și ajutând din martie și până în iulie 1918, trupele britanice, franceze și portugheze în fața armatei germane. Americanii au avut un rol decisiv și în „Ofensiva de 100 de zile” din august-noiembrie 1918 care a dus la sfârșitul războiului și înfrângerea Germaniei.

Revoltele din interiorul armatelor Puterilor Centrale erau tot mai numeroase, soldații aflați de mai bine de 4 ani pe front dorind să se întoarcă acasă, în timp ce zvonurile legate de reformele agrare și electorale înfierbântau imaginația celor care supraviețuiseră cu greu acestui teribil război, iar ideile bolșevice se răspândeau cu repeziciune în armatele germană, austro-ungară și bulgară.

Acțiunile Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina de la Paris au continuat. Prezența lui Take Ionescu la Paris, de la sfârșitul lunii iulie 1918, alături de Nicolae Titulescu și alți colaboratori și apoi vizita acestora la Londra și întâlnirea cu primul ministru David Lloyd George au dinamizat luările de poziție ale românilor din Occident.

La 24 august/6 septembrie 1918, la Paris, conducătorii Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina au scris o moțiune, „considerând că este urgent și necesar să însărcinăm pe unii dintre noi, în care avem încredere deplină, de a se pune în contact cu autoritățile Puterilor Centrale, pentru a susține în numele nostru interesele și idealul neamului românesc, în vederea unirii tuturor românilor într-un singur stat național liber” („Moțiune” din 24 august/6 septembrie 1918, Paris a Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina în 1918 la români, vol. VII, p. 32-34.).

Părintele Vasile Lucaciu și dr. I. Cantacuzino au fost aleși să fie reprezentanții autorizați ai românilor, trebuind să ia legătura cu autoritățile Puterilor Centrale, dar și să constituie un Consiliul Național „ales dintre românii hotărâți să rămână în țările aliate până la pacea generală” („Moțiune” din 24 august/6 septembrie 1918, Paris a Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina în 1918 la români, vol. VII, p. 32-34.) pentru a lupta pentru drepturile românilor. La Paris au venit și Octavian Goga și Sever Bocu, tocmai pentru a susține acțiunile românilor.

Moțiunea Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina de la Paris a fost semnată de către toți membri comitetului, zeci de personalități ale vieții culturale, politice economice românești cunoscute în Franța și Occident printre care : Vasile Stroescu, șeful misiunii naționale române din Basarabia; Partenie Cosma, membru al Comitetului Național Român din Transilvania; Octavian Goga, prințul Vladimir Ghica, G.G. Mironescu, Traian Lalescu, G. Murnu, prințul Basarab Brâncoveanu, Horia Hulubei, I. Lugoșioanu, Jean Pangal etc.

La Paris, Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina și-a făcut simțită prezența prin acțiuni diverse, printre acestea înscriindu-se, pe 20 septembrie/3 octombrie 1918, organizarea „Consiliul Național al Unității Române”, președinte fiind propus Take Ionescu, vicepreședinți: părintele Vasile Lucaciu (fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, președinte al Ligii pentru unitate a tuturor românilor), Octavian Goga (membru al Consiliului Național Român din Transilvania), dr. Constantin Angelescu (fost ministru), Ioan Th. Florescu (fost vicepreședinte al Camerei). Membri erau: V. Atanasovici (fost senator), Sever Bocu (director al ziarul „Tribuna” din Transilvania), G. Basarab-Brâncoveanu (fost deputat), Paul Brătășanu (fost vicepreședinte al Camerei și al Senatului), dr. Ioan Cantacuzino (președinte al Federației Unioniste Române, profesor universitar), I.I. Catargi (fost senator), Partenie Cosma (fost președinte al Comitetului Național Român din Transilvania), C. Costescu-Comăneanu (fost vicepreședinte al Senatului), C. Diamandy (ministru plenipotențiar), V. Dimitriu (profesor universitar), D. Drăghicescu (fost senator), I. Găvănescu (fost senator, decan al Facultății de Litere din Iași), dr. Toma Ionescu (fost rector al Universității din București și senator), S. Mândrescu (profesor universitar, publicist din Transilvania), D.G. Many (fost deputat, secretar general al Ministerului de Finanțe), C Mille, G.G. Mironescu (fost senator), G. Moroianu (publicist din Transilvania), G. Sipsom (profesor univ.), Stroescu (președinte al Comitetului Național Român din Basarabia), N. Titulescu (fost ministru), I. Ursu (prof. univ., publicist din Transilvania), colonel G. Vasescu (fost deputat), Traian Vuia (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983).

Consiliul Național al Unității Române de la Paris a fost recunoscut ca fiind reprezentantul oficial al românilor de către ministru de Externe francez, S. Pichon, la 12 octombrie 1918, iar apoi de secretarul de Stat american, Robert Lansing, la începutul lui noiembrie 1918, apoi de către lord Arthur Balfour, ministru britanic de Externe și de Sidney Sonnino, ministru italian de Externe.

În luna septembrie 1918, soarta războiului se schimba definitiv. Bulgaria capitulează în urma unor mari revolte interne și a dezertărilor în masă, dar și a spargerii frontului de la Salonic de către armata aliată condusă de generalul Franchet d`Espérey. Regele Ferdinand al Bulgariei fugea din țară și se refugia la Viena, iar aliații zdrobeau armata germană.

Națiunile oprimate și-au unit inițiativele pentru câștigarea independenței și întregirea teritoriul național. Astfel, la 10 octombrie 1918, la Paris, Comitetul Polonez, Comitetul Național pentru Unitatea Românilor, Consiliul Național Cehoslovac resping ideea federalizării Imperiului austro-ungar și denunță ipocrizia diplomatică a imperiului dualist care lansase și cererea de pace adresată președintelui american Woodrow Wilson. Comitetele naționale contestau „guvernelor din Viena și Budapesta legitimitatea morală și politică de a vorbi în numele lor” arătând că ei sunt reprezentanții legați recunoscuți de către aliați.

În octombrie 1918, acțiunile românilor bucovineni și transilvăneni s-au multiplicat. Comitetul executiv al Partidului Național Român a redactat o declarație inspirată de cele 14 puncte ale lui Woodrow Wilson, cu privire la dreptul de autodeterminare a românilor din Ungaria. Declarația a fost scrisă în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, de către Vasile Goldiș și adoptată la 12 octombrie 1918 la Conferința Comitetului Executiv al PNR. Prin aceasta națiunea română din Ungaria și Ardeal hotăra că trebuie singură să-și decidă soarta. Declarația a fost prezentată, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida-Voevod.

Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950) membru al Consiliului Național Român Central, negociază la Iași modalitățile de unire, membru în Consiliu Dirigent, responsabil cu Externele și Presa, membru în delegația care îi prezintă regelui și reginei Actul Unirii.

Și atunci când cu drepturi egale fiind, ne vom întâlni ca națiuni egale, vom putea să ne întindem mâna și pentru viitor, dar între oprimatori și oprimați de când e lumea n-au putut să fie rapoarte sincere. Trebuie să tindem, așadar ca să fim toți cu drepturi și ranguri egale și liberi. Nu-i nevoie de discuții lungi în acest scop, ci e de ajuns să se dea posibilitatea fiecărei națiuni din Ungaria de a-și întemeia organizația națională […] Și să știți că nu persoana mea neînsemnată, ci națiunea română întregită a vorbit prin mine, și că, în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine și inima fiecărui român e pătrunsă de aceleași sentimente, dorințe, speranțe, cărora eu le-am dat expresie!” (Declarație a lui Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, 5/18 octombrie 1918, Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983, pp. 39-44).

PNR a colaborat cu social-democrații transilvăneni, aflați în capitala Ungariei, unindu-și forțele în octombrie 1918. Delegația social-democrată formată din Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Enea Grapini și Ion Mihuț s-a întâlnit cu deputații PNR din Parlamentul din Budapesta și au decis crearea unei noi entități românești Consiliul Național Român Central (CNRC), format din 6 reprezentanți ai PNR: Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr și 6 persoane din Secția Română a Partidului Social-Democrat din Ungaria: Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Basiliu Surdu, Tiron Albani, Iosif Renoiu. Consiliul era condus de Ștefan Cicio-Pop.

Ștefan Cicio-Pop (1865-1934) deschide cu cuvântarea sa Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia, membru al Marelui Sfat Național și ministrul însărcinat cu Războiul și Siguranța Publică în cadrul Consiliului Dirigent.

Consiliul Național Român Central și-a stabilit sediul la Arad, în casa lui Ștefan Cicio-Pop, la începutul lunii noiembrie 1918, și a acționat ca un guvern al Transilvaniei.

Schimbările rapide survenite în toamna anului 1918 au dus la apariția de numeroase inițiative atât între românii ardeleni și bucovineni din Occident, cât și între cei ajunși în Regatul român sau în Rusia. Astfel că, la începutul lunii octombrie 1918, Comitetul Național al Românilor emigrați din Austro-Ungaria de la Iași, lansează o Declarație în patru puncte în care se cere eliberarea de sub jugul monarhiei dualiste, refuză încercările de federalizare ale monarhiei și cer ca teritoriile locuite de români – Ardealul și Bucovina să se alăture Regatului Român. Declarația era semnată de A. Lapedatu, președintele comitetului și de către Octav C. Tăslăuanu, secretarul societății „Tinerimea Română” din Budapesta.

La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I al Austriei, lansa la Viena, manifestul Către popoarele mele credincioase (Carol I de Habsburg (1887-1922)) în care propunea popoarelor din imperiul său să formeze o federație, manifest care nu recunoaște drepturile poporului român și care a rămas fără vreun ecou între națiunile ce doreau să-și dobândească independența. Românii transilvăneni au răspuns acestei inițiative respingând „toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg”.

Carte poștală din Arad reprezentând Hotelul Central de la începutul secolului XX

Acțiunile liderilor transilvăneni s-au înmulțit. Ștefan Cicio-Pop semna, la 18/31 octombrie 1918, în numele Consiliului Național Român, un apel către românii din Austro-Ungaria

Consiliului Național Român se adresează către voi și vă cere următoarele lucruri:

1.Dați mâna toți cei buni și cei cinstiți, fără deosebire de neam și de lege. Și susțineți ordinea, apărați viața și avutul oamenilor.

Primiți cu încredere bărbații trimiși de Consiliul Național Român între voi, cu scopul de a vă lumina și ajuta.

3. Constituiți-vă imediat în gardă locală, în care poate fi primit fiecare om de cinste, fără deosebire de neam și lege.

4. Să luați la cunoștință că jafuri și omoruri compromit cauza sfântă a democrației nouă, care este chemată a închega întreaga lume într-o singură societate, unde vor domni cele mai curate idei ale libertății, frațietății și egalității.

5. Fiecare ofițer și soldat român are datoria a se prezenta fără amânare la biroul Consiliului Național Român (Arad, str. Fabian Gabor nr. 7).

Fiecare român are datoria să contribuie la susținerea ordinei. Jefuitorii sunt cei mai mari dușmani chiar a poporului românesc. Dați-ne mâna de ajutor ca să putem prezenta înaintea lumii tânăra și frumoasa națiune română în deplina ei curățenie, nepătată, în întreaga ei splendoare”

Pentru Consiliul Național Român,

Dr. Ștefan C. Pop”.

În aceeași zi, studenții români din Oradea Mare aderă la ideile Consiliului Național Român, se declară solidari cu studenții români din Budapesta, roagă Comitetul Executiv să ia legătura cu Consiliul Național Român din Paris, și declară unirea „în cugete cu frații noștri din Bucovina” (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983, 1918, octombrie 18/31 Oradea Mare, Declarație [a studenților români], p. 60).

Iuliu Maniu (1873-1953) președinte al Marelui Sfat Național și apoi al Consiliului Dirigent și Ministru de Interne, conduce Transilvania până la totala unire cu România.

Iuliu Maniu, fruntaș Partidului Național Român și susținător al luptei naționale, fusese încorporat în 1915 și apoi trimis pe frontul din Italia unde s-a comportat exemplar. Legăturile sale cu conducătorii mișcării românești din Transilvania continuaseră în timpul războiului. În octombrie 1918, locotenentul Iuliu Maniu era la Viena cu Regimentul 64 Orăștie și a avut inițiativa organizării soldaților români din capitala imperiului.

La 18/31 octombrie 1918, s-a desfășurat adunarea ofițerilor și soldaților români din Viena, care a ales președinte pe căpitanul Traian Popa și secretar pe preotul militar Gheorghe Oprean, iar Iuliu Maniu a fost ales în conducerea adunării, ca fiind reprezentantul Comitetului Național Român din Transilvania și Ungaria, alături de alte 3 persoane: P. Popovici, Traian Popa și dr. Munteanu.

Adunarea a decis ca: „Toți ofițerii și soldații români au să stea neclintiți în serviciul cauzei sfinte a națiunii române”, dar și alegerea unui Senat format din 11 membri. Ofițerii și soldații români s-au angajat să îndeplinească ordinele Senatului. De asemenea Senatul urma să ia legătura cu ofițerii și soldații români din întreaga monarhie Austro-Ungară, pentru a-i organiza și apoi ajuta să se repatrieze. De asemenea, a fost lansat un Apel către ofițerii și soldații români prin care îi îndeamnă să ia legătura cu Senatul în vederea organizării unitare, pericolul anarhist și cel bolșevic fiind din ce în ce mai mare. „Soldații români să nu se lase supuiți pentru scopuri străine de ale națiunii române și să nu se alăture la cete iregulare, conduse de interese particulare și dușmane ale neamului românesc” (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983, p. 62-63).

Iuliu Maniu a coordonat întreaga acțiune de organizare a acțiunilor militarilor români aflați la Viena și pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungara, dând dovadă de o mare putere de muncă, abilități diplomatice și clarviziune politică.

Maniu a motivat ofițerii români care aveau autoritate și trebuiau să sfătuiască soldații sa nu asculte decât de ordinele superiorilor lor români și să depună jurământ pe steagul românesc.

A fost trimisă o delegație la Ministerul de Război de la Viena cu cererea de recunoaștere a Comitetului militar român. Tot Iuliu Maniu a fost cel care a trimis o delegație la Praga unde se aflau două regimente românești, 2 și 51, cu scopul de a-i organiza similar celor de la Viena.

Alți doi reprezentanți au fost trimiși la Comisiunea germană pentru a negocia transportul trupelor române spre Transilvania.

La Viena, conducătorii Senatului Militar au organizat și un birou de informații pentru ofițerii și soldații români care nu aderaseră încă la comitet tocmai pentru a-i informa pe aceștia în legătură cu acțiunile românești.

Ofițerii români coordonați de către Iuliu Maniu s-au comportat exemplar, la mijlocul lunii noiembrie fiind singurele forțe organizate și responsabile din fosta capitală a imperiului dualist, nesupuse ideilor bolșevice, care nu jefuiau și nu se dedau la acte reprobabile și care puteau apăra populația orașului și restabili ordinea în cazul în care li se solicita intervenția.

Între timp, la Arad, partidele politice române din Transilvania și Ungaria au înțes importanța solidarității, a renunțării la orgoliile de grup și necesitatea unificării tuturor forțelor românești. Proclamația de la Arad, din 18/31 octombrie, către „Națiunea română” prin care era prezentat Consiliul Național Român care „reprezint astăzi întreg neamul românesc din Ungaria și Ardeal, este recunoscut nu numai de puterile mari ale lumii, ci și de guvernul unguresc revoluționar” a avut un impact deosebit atât asupra românilor din provinciile fostului Imperiu austro-ungar, dar și asupra celor din Regatul Român cu largi ecouri la organizațiile românești de la Viena, Budapesta, Paris, Roma.

La 21 octombrie/3 noiembrie 1918, Ungaria și-a proclamat independența. Imperiul Austro-Ungar dispărea definitiv după nici jumătate de secol de la formare.

Apariția CNR a fost afirmată și la Budapesta printr-un Comunicat denumit „Revoluția a învins”: „S-a constituit Consiliul Național Român … Europa este în flăcări. Popoarele subjugate au scuturat jugul robiei de clasă și de rasă. … Poporul ungar și-a înființat statul național independent. Banatul s-a declarat republică independentă. Românii din Ungaria și Transilvania și-au constituit Consiliul Național Român, ca unicul for care reprezintă voința poporului român și se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii și de voința popoarelor libere” (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983, p. 62-63.).

Acțiunile comitetelor românești de la Viena, Budapesta, Cluj, Sibiu, Arad au devenit tot mai numeroase, românii realizau că acum este momentul acțiunii și al unirii tuturor forțelor românești din Transilvania, Banat, Partium și Bucovina.

La 2 noiembrie 1918, la Cluj, Senatul Consiliului Național Român publica un manifest ce cuprindea îndrumări pentru organizarea civilă și militară a românilor din Ardeal.

Organismul care a coordonat organizațiile civile și militare, Consiliul Militar, era condus de către dr. Amos Frâncu și dr. Emil Hațieganu. În fiecare județ au fost aleși doi comisari militari județeni, iar comanda efectivă o aveau ofițerii români.

Românii și-au propus în primul rând apărarea ordinii publice, în două tipuri de asociații: Garda națională și Garda civilă, ambele aflate sub drapel național.

În Garda națională au fost cooptați soldați și ofițeri români, sediul comandamentului militar general fiind la Cluj, iar centrele aflându-se în cele 13 comitate: 1. Bistrița-Năsăud: Bistrița și Năsăud; 2. Solnoc-Dăbâca: Lăpuș, Beclean, Dej și Gherla; 3. Sălaj: Zalău, Șimleu și Tășnad; 4. Târnava Mică: Sînmartin, Dumbrăveni, Cetatea de Baltă; 5. Cluj: Mociu, Gilău, Săcuieu; 6. Mureș-Turda: Târgu Mureș și Reghin; 7. Turda-Arieș: Turda, Luduș, Câmpeni; 8. Alba Inferioară: Alba Iulia, Teiuș, Abrud, Zlatna, Blaj, Vințu de Jos; 9. Târnava Mare: Sighișoare, Rupea, Copșa Mică și Cincu Mare; 10. Brașov și Săcuime: Brașov și Bran; 11. Făgăraș: Făgăraș, Arpaș, Zărnești, Porumbacu de Jos; 12. Sibiu: Sibiu, Săliște, Orlat, Miercurea, Sebeșu săsesc și Nocrich; 13. Hunedoara: Hunedoara, Orăștie, Deva, Hațeg, Petroșani, Lupeni, Ilia, Pui și Bradu Zarandului.

Garda civilă era formată din fruntașii români mai în vârstă din fiecare sat sau oraș care aveau autoritate morală și erau capabili să mențină ordinea pe plan local.

Iuliu Maniu și căpitanul Traian Popa, aflați la Viena, după organizarea unei adevărate Armate Române, au preluat în administrare și averea Regimentului românesc 64 Orăștie și au delegat un reprezentant care să discute cu celelalte naționalități prezente în regiment pentru a vedea dacă aceștia doresc să rămână în componența regimentului românesc sau să plece.

Regimentul 64 Orăștie a jurat credință Consiliului Național Român, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, iar „comandantul nemțesc”, de până atunci al acestui regiment, a declarat „că recunoaște Consiliul Națională român ca singurul purtător al puterii civile și militare a tuturor românilor și a predat comanda, toată averea și depozitul regimentului Consiliului național român” (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983, doc. 222, Relatare Regimentul 64 din Orăștie jură credință Consiliul Național Român, 1918, octombrie 28/noiembrie 10, Viena).

O delegație, compusă din Iuliu Maniu și fruntașii bucovineni C. Isopescu-Grecul și Simionovici, a fost primită în audiență de ministrul de Război austriac și a cerut recunoașterea Senatului militar român de la Viena și punerea la dispoziție a cazărmii Franz Ferdinand și a unei secții în minister pentru buna funcționare a activității militarilor români. Ministru a declarat că a recunoscut Consiliul Național Român și implicit și senatul militar care e era o secție a CNR. Comanda militară a Regimentului 64 românesc de la Viena a fost încredințată căpitanului Octavian Loichița (Mărturii, 1918 La români, Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VII, București, 1983, doc. 50, Protocol al Senatului român din Viena, 2 noiembrie 1918, p. 75-76. ).

Acțiunile lui Iuliu Maniu și ale ofițerilor români de la Viena, organizarea soldaților români, ordinea păstrată în regiment, îndrumarea soldaților din teritoriile fostului imperiu dualist spre Transilvania, ajutorarea acestora, a oferit credibilitate și autoritate atât fruntașului român, cât și armatei sale într-un moment în care anarhia, dezertările, jafurile erau la ordinea zilei la Viena, fost oraș imperial.

În majoritatea orașelor, dar și a satelor transilvănene și bănățene românii au organizat Consilii Naționale Române locale sau sfaturi (senaturi). Învățătorii, preoții, militarii lăsați la vatră au înțeles importanța organizării națiunii române libere, au făcut apeluri la păstrarea ordinii, s-a luat legătura în mod pașnic cu reprezentanții consiliilor maghiare. Toate aceste organizații locale s-au subordonat Consiliului Național Român Central, iar militarii Consiliului Militar, parte a C.N.R.C.

Pentru prima dată au fost organizate alegeri libere în care participanții la întrunirile publice – orășeni, țărani, civili și foști militari –, puteau să-și aleagă conducătorii locali din consiliile naționale locale.

Fruntași ai românilor transilvăneni, militanți hotărâți și bine organizați în lupta lor pentru drepturile românilor și pentru unitate au fost, la Sibiu: Andrei Bârseanu, Silviu Dragomir, N. Bălan; la Cluj: Amos Frâncu, Emil Hațieganu, Emil Isac; la Lugoj: Valeriu Braniște; la Oradea: Aurel Lazăr; la Năsăud: Nicolae Drăgan; la Timișoara: Aurel Cosma și O. Cioban; la Blaj: Ioan Coltor; la Arad: Justin Marsieu; la Săliște: Ioan Lupaș și mulți alții a căror nume au rămas în istoria Marii Uniri.

Curentul național a fost susținut în momente grele prin intermediul puținelor ziare de limbă română apărute în Transilvania și Banat, susținute financiar de fruntașii români și perpetuate cu mari sacrificii. Dintre acestea amintim: „Românul” lui Vasile Goldiș, „Drapelul” de la Lugoj, „Glasul Ardealului”, „Adevărul”, „Gazeta Poporului”, „Telegraful român”, „Unirea”.

La Iași, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul României lansa un ultimatul Armatelor germane de ocupație de pe teritoriul românesc să părăsească țara. Cu ajutorul aliaților victoria și alungarea armatelor de ocupație erau tot mai aproape.

De la Arad, Consiliul Național Român trimitea, la 9 noiembrie 1918, o notă diplomatică ultimativă Guvernului maghiar cu cerința, în virtutea dreptului de autodeterminare și al principiilor wilsoniene, de a preda teritoriile locuite de români în numele dreptului popoarelor la autodeterminare și în interesul tuturor națiunilor din Transilvania. Comitatele vizate erau: „Torontal, Timiș, Caraș-Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Solnoc-Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureș-Turda, Turda-Arieș, Alba de Jos, Târnova Mică, Târnova Mare, Hunedoara, Sibiu, Brașov, Făgăraș, Trei Scaune, Odorhei și Ciuc și teritoriile românești ale comitatelor Békés, Csonád și Ugocsa” (Nota diplomatică ultimativă a Consiliului Național Român Central trimisă guvernului ungar în legătură cu predarea teritoriilor locuite de români din 27 octombrie/9 noiembrie 1918 în Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, pag. București, 1983).

Consiliul Național Român asigură guvernul maghiar și națiunile din aceste teritorii vor fi respectate, că românii pot prelua instituțiile, funcțiile oficiale în organele de stat, politice și administrative, de justiție, de învățământ, bisericești, financiare, militare și de transport. Fruntașii C.N.R garantau ordinea publică și securitatea persoanelor și a averilor.

Transferul guvernării trebuia stabilit de o comisie mixtă româno-maghiară, se făcea treptat, iar noul guvern trebuia instalat la Sibiu.

La 5/18 noiembrie 1918 apare Manifestul Marelui Sfat Național din Ungaria și Transilvania adresat popoarelor lumii în care se arată că națiunea română „și-a declarat voința de a se constitui într-un stat liber și independent, protestând totodată împotriva încercărilor Guvernului ungar de a o supune dominației străine” (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, București, 1983).

În urma notei ultimative trimise de Consiliul Național Român, Consiliului Național Ungar au avut loc tratative diplomatice bilaterale la Arad, între 13 și 14 noiembrie 1918. Ministrul naționalităților, Jászi Oszkár împreună cu o delegație maghiară a sosit la Arad pentru a discuta cu Ștefan Cicio-Pop, V. Goldiș, Aurel Lazăr, Iosif Jumanca, I. Flueraș, Enea Grapini, Gh. Crișan și Aurel Vlad.

Tratativele au eșuat rapid, deoarece românii doreau să-și decidă singuri soarta și au refuzat orice subordonare față de autoritățile de la Budapesta, în timp ce delegația ungară insista pe păstrarea Transilvaniei în componența Ungariei și o autonomie cantonală de tip elvețian până la Conferința generală de Pace.

Vasile Goldiș a citit comunicatul oficial al Consiliului Național Român Central:

Consiliul național român a supus unei temeinice desbateri și aprecieri acel răspuns al guvernului consiliului național maghiar transmis prin Dta [ministrul Jászi Oszkár n.n.] pe care guvernul l-a dat notei consiliului național român adresată către dânsul. Cu părere de rău trebuie să-ți aduc la cunoștință că consiliul național român privește în acest răspuns respingerea hotărâtă a notei sale. Națiunea română pretinde cu tot dreptul independența sa deplină de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorice, cari, pe deoparte principial trag la îndoială acest drept, pe de altă parte nu ofer nici o garanță, care și până la rezolvirea definitivă ar putea asigura ordinea publică, siguranța averii și a vieții pe teritoriile locuite de Români. Națiunea română recunoaște competența congresului de pace la fixarea limitelor definitive ale teritoriilor reclamate de această națiune pentru statul său propriu, precum ia asupra sa obligamentul, ca față de celelalte popoare locuitoare pe acest teritor va respecta principiile wilsoniene și este gata să asigure pentru fiecare popor condițiunile liberei desvoltări naționale, dar în rezolvirea propusă de D-ta pe de-o parte vede negațiunea independenței sale de stat, pe de altă parte crede, că acea rezolvire face imposibilă năzuința acestei națiuni pentru susținerea ordinei publice până la înfăptuirea păcii definitive” (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, pag. București, 1983, doc. 297, Comunicat oficial, p. 328-329.).

C.N.R.C. a afirmat dreptul românilor din Transilvania de a decide singuri modul de guvernare și mai ales statul din care vor face parte. Liderul social-democrat Ioan Flueraș care discutase cu socialiștii maghiari a fost tranșant declarând că românii au suferit prea mult de la stăpânii imperiului pentru a mai fi opriți să se unească cu România.

Reprezentanții maramureșenilor întruniți la Sighet (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, București, 1983, doc. 242, p. 268-269), la 11 noiembrie 1918, au constituit un Sfat Național Român provizoriu al Comitatului Maramureș care a transmis un apel în întreaga regiune pentru a trimite câte 3 delegați la adunarea de constituire a unui Sfat Național Român, adunare ce s-a ținut la 22 noiembrie 1918. Sfatul național definitiv al comitatului Maramureș a făcut de asemenea apel la organizarea de secții rurale ale acestuia, precum și secții ale gărzii naționale române.

CNR din Arad a numit la 12 noiembrie 1918 un comandant al tuturor gărzilor naționale române din Ungaria și Ardeal, în persoana maiorului Alexandru Vlad, adjunctul său fiind locotenentul Romul Râmbaș, iar secretar locotenentul dr. Cornel Albu, care alături de referenții prezidiali, economici, justițiari, sanitari, de legătură și de cel sufletesc, preotul militar Vasile Debu, trebuiau să rezolve toate problemele ivite în ceea ce privea organizarea apărării și ordinii publice.

Maiorul Alexandru Vlad a făcut în aceeași zi un apel către preoțimea română (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, București, 1983, doc. 250, 1918, octombrie 30/noiembrie 12, Arad, Apel către preoțimea română) în numele Consiliului Național Român „ca de pe amvon să vestiți poporului românesc, că afară de ajutorul lui Dumnezeu și de perseverența și tăria neamului nostru, numai președintelui Wilson avem să-i mulțumim, că și poporului românesc a intrat acum în șirul națiunilor libere… Pentru ca gardele noastre naționale mai ușor să poată face ordine în comune, fiind voi frați preoți, cunoscătorii cei mai buni ai poporului, puneți-vă în legătură cu aceasta, dați-i sfatul vostru, dați-i îndrumările de lipsă.” (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, București, 1983, doc. 250, 1918, octombrie 30/noiembrie 12, Arad, Apel către preoțimea română).

La Budapesta, autoritățile maghiare au pus la dispoziția delegaților Consiliului Național Român o încăpere cu aparat telefonic în câteva gări, pentru a putea lua legătura permanent cu fruntașii CNC de la Arad și acolo unde a fost posibil un automobil pentru a organiza repatrierea soldaților români. La începutul lunii noiembrie 1918, marinarii români din Pola au organizat o filială a Consiliului Național Român și au trimis o telegramă Centrului Militar Român din Viena pentru a-i înștiința de existența lor. Aceștia au abordat drapelul românesc pe vasul de război pe care se aflau și care naviga în Marea Adriatică, așteptând instrucțiuni de acțiune de la Maniu, de la Viena.

Ziarul „Românul” din Arad, 8/21 noiembrie 1918 Convocarea Adunării Naționale a națiunii române din Ungaria și Transilvania în 18 noiembrie/1 decembrie 1918.

Consiliul Național Român din Transilvania, în urma negocierilor, a hotărât la 7/20 noiembrie 1918 convocarea unei Adunării Naționale fie la Blaj, simbol al libertății românilor, la Sibiu, important centrul cultural sau la Alba Iulia, simbol al Unirii din timpul lui Mihai Viteazul. În urma discuțiilor a fost aleasă Alba Iulia, unde românii au fost chemați la o Mare Adunare Națională în care să se hotărască soarta Transilvaniei și a celorlalte ținuturi locuite de români foste sub dominația austro-ungară.

Convocare

Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizației omenești a scos și neamul nostru românesc din întunericul robiei la lumina cunoștinței de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte și vrem să trăim alături de celelalte națiuni ale lumii, liberi și independenți. În numele dreptății eterne și a principiului liberei dispozițiuni a națiunilor, principiu consacrat acum prin evoluțiunea istoriei, națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă. El este chiar așteptat pentru ca la gurile Dunării și pe drumul unde comunică pulsul vieții economice între apus și răsărit să se poată înfăptui ordinea și neamurile prejmuitoare să li se procure liniștea necesară pentru munca binecuvântată spre desăvârșirea umană. În scopul acesta convocăm: ADUNAREA NAȚIONALĂ a națiunii române din Ungaria și Transilvania LA ALBA IULIA, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie v. 1 decembrie st. n. A.C. LA ORELE 10 A.M.

La adunare vor lua parte: 1) Episcopii români din Ungaria și Transilvania; 2) toți protopopii în funcțiune ai celor două confesiuni românești; 3) câte un exmis al fiecărui Consistoriu și Capitlu; 4) câte doi exmiși ai societăților culturale (Asociațiune, Fondul de teatru, Asociațiunea Arădană etc.) 5) câte doi exmiși din partea fiecărei regiuni femeiești; 6) de la fiecare școală, medie (gimnaziu, școală rurală), apoi de la fiecare institut teologic, pedagogic și școală civilă, câte un reprezentant al colegiului profesional; 7) câte doi delegați de la fiecare reuniune învățătorească; 8) Garda Națională va fi reprezentată prin câte un ofițer și un soldat din fiecare secțiune județeană; 9) câte doi delegați de la fiecare reuniune de meseriași; 10) delegații partidului Social-Democrat-Român ca reprezentanți ai muncitorimii organizate; 11) tinerimea universitară prin câte doi exmiși ai săi și în fine, 12) fiecare circumscripție electorală în care locuiesc români, va trimite câte 5 reprezentanți (delegați).

Marele Sfat al Națiunei Române din Ungaria și Transilvania

Președinte Dr. Ștefan C. Pop dr. Gh. Crișan”

Pregătirea Marii Adunări începuse cu mult înainte de anunțul de convocare. O delegație a plecat spre Iași pentru a discuta cu guvernul român situația Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului și strategiile prin care se poate împlini unirea.

Ion I.C. Brătianu a insistat la toate întâlnirile cu liderii transilvăneni Al. Vaida-Voevod, T. Mihali, N. Bălan, Vasile Goldiș, pe ideea organizării unei adunări reprezentative pentru poporul român în care să se afirme voința națională a celor prezenți.

Primul ministru român i-a încredințat lui Laurentiu Oanea o scrisoare pentru fruntașii Consiliul Național Român Central, ce conținea tocmai argumentele sale legate de necesitatea unei adunări naționale care să legitimeze orice hotărâre luate de români și să arate celorlalte națiuni că idealul unirii se perpetuase de veacuri.

Mai multe delegații transilvănene și bucovinene au venit la Iași pentru a se sfătui cu oficialii români în legătură cu etapele efective ale unificării, unirea necondiționată fiind drumul ales.

Diplomații străini prezenți la Iași au fost martorii acestor evenimente, contele de Saint Aulaire, ministrul Franței, ministrul Marii Britanii și cel al S.U.A. informându-și guvernele, în acele zile ale lunii noiembrie 1918, în legătură cu voința de unire a românilor.

Consiliul Național Român l-a delegat pe Valeriu Braniște să discute cu generalul Franchet d`Espérey, comandantul Armatelor aliate de la Salonic, care eliberase mare parte a Balcanilor și ajunsese până în Banat, modalitățile prin care soldații români transilvăneni sau bănățeni, aflați încă în fostele garnizoane austriece, se puteau întoarce la casele lor, respectând ordinea, fără a provoca incidente și fără rechiziții sau alte abuzuri.

La 23 noiembrie 1918, Consiliul Național Român declara că, conform armistițiului dintre guvernele român și maghiar și Antantă, linia de demarcație urma să fie ocupată de către trupele Antantei și de către armata sârbă în numele aliaților. CNR cerea românilor din teritoriile ocupate de către trupele sârbe să îi primească și să li se subordoneze, iar în cazul în care armata sârbă va cere gărzilor militare române să predea armele, acestea să ducă la îndeplinire cererea „fără nicio șovăire sau bănuială. Împrejurarea aceasta nu va pricinui nicio știrbire demnității noastre naționale” (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, București, 1983, doc. 436, Apel din 10/23 noiembrie 1918, p. 474).

În lunile iulie-noiembrie 1918 a existat un efort susținut de organizare civilă, militară, politică dar în primul rând națională, de formare a unor Consilii Naționale Române în toate localitățile Transilvaniei și Banatului, dar și între românii din Occident.

Activitatea CNR din Budapesta a fost condusă de dr. Ioan Erdélyi, președinte, vicepreședinți I. Baltă și Ioan Mihuț, membrii comitetului fiind: Anton Mocionyi, dr. Pocol, Iosif Vlad, Tiron Albani, George Boieriu, Vasile Dobrescu, fruntași ce au negociat cu autoritățile statului maghiar aflat în disoluție. La Gyula, Consiliul Național Român s-a constituit fiind condus de către avocatul dr. Mihai Mărcuț care alături de vicepreședinți preoții Alexandru Popoviciu și dr. Ștefan Muntean și învățătorul Emanuil Ardelean au jurat credință pe steagul național și au aderat la CNC din Arad.

Consiliile Naționale Române locale au avut numeroase probleme de rezolvat printre care și reglementarea regimului rechizițiilor de hrană în principal grâu, armament, muniție și altele, toate acestea trebuind să fie predate CNR.

La 9/22 noiembrie 1919 împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea abdica. Vechile imperii se prăbușeau și era vremea statelor independente și unificate.

La 13/26 noiembrie 1918, la Chișinău, Sfatul Țării a votat textul Legii despre reforma agrară în Basarabia, iar a doua zi, la 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării a anulat condițiile din rezoluția adoptată la 27 martie 1918 și a votat unirea necondiționată a Basarabiei cu România.

Consiliile Naționale Române formate și legitimate prin votul popular au trecut la desemnarea delegaților pentru Marea Adunare de la Alba Iulia. Fiecare comunitate s-a întâlnit într-o adunare populară în care au fost desemnați în mod democratic reprezentanții tuturor categoriile sociale: profesori, învățători, preoți, țărani, funcționari, avocați, studenți, militari care să meargă la Alba Iulia și să afirme dorința de unire. Din sute de localități ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, reprezentanți ai organizaților politice, bisericești, de femei, culturale și profesionale au fost delegați să reprezinte localitățile lor, în fapt poporul român, la Alba Iulia.

Prin intermediul credenționalelor erau delegați din fiecare localitate reprezentanți locali care „Drept-ce susnumiții delegați sunt prin aceasta autorizați a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română ce se va convoca prin Consiliul Central Național Român, în numele tuturor românilor din acest cerc electoral și la alte Mari Adunări Naționale Române, cari eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia ori în anul următori și a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Bănatul Timișan” (Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. VIII, București, vol VIII, doc. 86, p. 70, Credențional, 12/25 noiembrie 1918 Tinca (cerc electoral).

Adunările premergătoare Marii Adunări au adoptat moțiuni semnate de mii de români. Țăranii au fost foarte activi și larga implicare națională precum și entuziasmul popular au transformat această perioadă într-una dintre cele mai efervescente și benefice ale națiunii române din provinciile dominate atât de mult timp de marile puteri.

Fotografie realizată de Samuilă Mârza la 1 Decembrie 1918 cu participanții la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Astăzi, după 100 de ani, analizăm istoriile Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, efortul organizatoric făcut de către fiecare comunitate: sat, comună, oraș pentru păstrarea liniștii și ordinii, evitarea răzbunărilor și jafurilor, dar mai ales desemnarea pentru prima dată în mod liber a unor fruntași care să-i organizeze și reprezinte în Consiliile Naționale Române locale, în gărzile (legiunile) militare și apoi delegarea unor persoane cu depline drepturi de vot la Alba Iulia.

Entuziasmul libertății, adunarea intelectualității și personalităților din fiecare comunitate a dus la această structurare cvasi instituțională locală și centrală a tuturor românilor. Alegerile s-au desfășurat fără mari incidente, cele existente fiind date doar de opunerea persoanelor din fosta administrație austro-ungară, fără răbufniri de orgolii sau de partizanate politice. Fiecare localitate și-a desemnat persoane reprezentative și care înțelegeau importanța onorării prin propriul comportament a idealurilor naționale oprimate timp de veacuri.

Miile de documente păstrate din perioada organizării unionale a românilor din Transilvania, Ungaria, Banat, Crișana și Maramureș sunt dovada dorinței de libertate și apoi de unire.

100.000 de persoane au sosit la Alba Iulia din toate părțile Transilvaniei, Ungariei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Delegația românilor din Torontal nu putut ajunge deoarece Comandamentul sârb, ce ocupase Banatul, nu le-a dat permis să facă această de călătorie, dar Banatul a fost reprezentat la Alba Iulia prin 44 de delegați, Valeriu Braniște fiind cel care a negociat cu Comandamentul sârb permisiunea plecării delegaților bănățeni la Alba Iulia. Problema Banatului a rămas deschisă și după Marea Unire și va fi reglementată anii viitori, Banatul fiind revendicat și de către sârbi și de către români.

1228 de persoane au fost delegate și mandatate – intelectuali, ofițeri, țărani, negustori, femei și soldați. Episcopii români din aceste provincii au venit toți, indiferent de cult.

Regatul român a fost reprezentat de către generalul Leonte State, alături de mai mulți ofițeri de aviație francezi.

Participanți la Marea Adunare Națională, 1 decembrie 1918

Ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia a început cu Te Deum-uri solemne în cele două biserici românești, apoi în Sala Cazinoului, denumită de atunci Sala Unirii, s-au întâlnit cei 1228 de delegați oficiali, cu reprezentanții Basarabiei, Bucovinei: Pan Halippa, Vladimir Cazacliu (Vladimir Cazacliu (1890-1950) membru al Sfatului Țării, votant al Unirii Basarabiei) și Alexe Procopovici.

Cuvântul de deschidere a fost rostit de către Ștefan Cicio-Pop, președintele Consiliului Național Român Central care a arătat importanța acestui moment istoric.

Rezoluția Adunării de la Alba Iulia a fost prezentată de către Vasile Goldiș și conținea 9 puncte

Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

  1. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

  2. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

  3. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

  1. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

  2. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.

  3. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.

  4. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

  5. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.

  6. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

Laurențiu Oancea

Notar al Adunării Naționale

Ștefan C. Pop

Vicepreședinte al Adunării Naționale

Proces verbal al Marii Adunari de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 – prima pagină

Proces verbal al Marii Adunari de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 – ultima pagină

Iuliu Maniu a luat cuvântul îndemnând delegații să adopte proiectul de rezoluție, iar Iosif Jumanca a prezentat adeziunea social-democraților la unire. După discursuri, președintele Gh. Pop de Băsești a supus spre aprobare Rezoluția Unirii care a fost adoptată cu unanimitatea voturilor.

Adunarea Națională a ales Marele Sfat Național, un organism cu caracter legislativ.

Cei 100.000 de români veniți la Alba Iulia au aclamat decizia de Unire, iar episcopul Miron Cristea, episcopul Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Silviu Dragomir și alți fruntași au rostit discursuri adresate mulțimii de pe câmpul lui Horea.

A două zi a avut loc întâlnirea Marelui Sfat Național care l-a ales ca președinte pe Gheorghe Pop de Băsești, vicepreședinți fiind episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu. A fost organizat un guvern provizoriu ce avea denumirea de Consiliu Dirigent în frunte cu Iuliu Maniu, ce cuprindea 15 membrii: Iuliu Maniu (Interne), Vasile Goldiș (Culte și Instrucțiune Publică), Alexandru Vaida-Voevod (Externe și Presă), Ștefan Ciceo-Pop (Război și Siguranță Publică), Aurel Vlad (Finanțe), Aurel Lazăr (Justiție), Victor Bontescu (Agricultură și Comerț), Romul Boilă (Comunicații), Ion Flueraș (Sănătate și Ocrotiri Sociale), Iosif Jumanca (Industrie), Emil Hațieganu (Codificare), Vasile Lucaciu (fără portofoliu cu misiuni în străinătate), Ioan Suciu (organizarea Siguranței), Octavian Goga (fără portofoliu), Valeriu Braniște (fără portofoliu).

Lista Marelui Sfat National ales 1 Decembrie 1918 – pagina 1

Lista Marelui Sfat National ales 1 Decembrie 1918 – pagina 2

O delegație formată din Vasile Goldiș, Al. Vaida-Voevod, Miron Cristea și Iuliu Hossu, însoțiți de mulți alții au plecat la București, redevenit Capitala Regatului Român, pentru a prezenta regelui Ferdinand, reginei Maria și guvernului Actul Unirii.

Prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 se consfințea unirea „Ținuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururi unite cu Regatul României”.

Timp de aproape doi ani de zile Transilvania a fost guvernată de către Marele Sfat Național (putere legislativă) și de către Consiliul Dirigent (guvern) și a fost reprezentată în guvernul României Mari prin miniștri fără portofoliu: Al. Vaida-Voevod, Vasile Goldiș și Ștefan Cicio-Pop.

Armata română a pătruns în Sud-Estul Transilvaniei la începutul lunii decembrie 1918, și a înaintat în ordine până la linia de demarcație fixată pe râul Mureș prin Armistițiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, fără nici un fel de încălcare a ordinii și disciplinei. Consiliul Dirigent al Transilvaniei, guvernul provizoriu a cerut gărzilor românești să colaboreze cu armata română pentru a evita ciocnirile armate cu trupe maghiare și secuiești, care au fost dezarmate.

La 24 decembrie 1918, trupele române au intrat în Cluj, fiindu-le permis de către comandamentul aliat să depășească linia Mureșului și să înainteze până la linia Munților Apuseni. Generalul Traian Moșoiu, conducător al operațiunilor din Transilvania s-a întâlnit la Sibiu cu reprezentanții Consiliului Dirigent.

Gazeta oficială” publicată de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și părților românești din Ungaria (ANR, SANIC, fond Consiliul Dirigent dosar 76-1918 f 4.)

În ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc și Consiliul Național Săsesc de la Mediaș au adoptat o rezoluție prin care aderau la hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia. Evreii ardeleni organizați la București au aderat la 31 martie 1919 „din inimă și cu multă satisfacție” la programul adoptat la Alba Iulia.

Ocuparea Banatului de către armata sârbă a dus la negocieri dar și perpetuarea tensiunii și în anul 1919. Treptat autoritățile române au preluat administrarea unei părți a Banatului după negocieri cu aliații și sârbii care au refuzat retragerea din întreg Banatul. La 10 august 1919, a avut loc la Timișoara o Mare Adunare Națională la care au participat 30-40.000 de persoane, români și reprezentanți ai celorlalte națiuni care a votat o moțiune prin care întreg Banatul se unea cu statul român, șvabii bănățeni aderând și ei la Unire. Liderii Marilor Puteri de la Conferința de Pace de la Paris vor stabili împărțirea Banatului istoric între România și Regatul sârbo-croato-sloven.

Unirea din 1859 prin intermediul lui Alexandru Ioan Cuza, urmată de Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român au reprezentat momentele de glorie dar și de dreptate istorică cele mai importante trăite până acum de națiunea română.

Națiunea română unitară lingvistic, cultural, etnic și teritorial s-a format pe parcursul acestui drum care a durat secole și care a generat valori naționale, culturale și umane și a justificat istoric și juridic existența unui stat român unit.

Dr. Cristina Păiușan-Nuică

Bibliografie
    • Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, 2003,

    • Istoria Banatului, coord. V. Neuman, Editura Academiei Române, București, 2015

    • Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, VII, VIII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

    • Ioan Bolovan , Transilvania în secolele XIX-XX. Studii de demografie istorică în volumul Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj-Napoca, 2000

    • Iurie Colesnic, Generația Unirii. Enciclopedie, Museum Cultura, Chișinău, 2016

    • Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European, Iași, 1998

    • Onisifor Ghibu, Amintiri despre oamenii pe care i-am cunoscut, Cluj, 1974

    • Ioan Lupaș, Istoria Unirii românilor, București, 1993

    • Ion Nistor, Amintiri răzlețe din timpul Unirii. 1918, Cernăuți, 1938

    • Radu Păiușan, Mișcarea națională din Banat și Marea Unire, Timișoara, 1993

    • Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016

    • I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, 1999

    • Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Studenţi români la universităţi din Europa Centrală şi de Vest, Presa Universitară Clujeană, 2000

    • Tiberiu Velter, Relațiile româno-britanice între anii 1914-1924, Presa Universitară Clujeană, 2000