Scurtă istorie a Bucovinei

Cum a apărut Bucovina?

În anul 1774, o parte din Țara de Sus a Moldovei a fost inclusă, cu acordul Imperiului Otoman, în Imperiul Habsburgic, în urma unui fals istoric și anume afirmarea faptului că acest teritoriu fusese parte a Pocuției (fostă provincie a Poloniei) și revenea habsburgilor în urma înțelegerii cu otomanii, învinși în războiul ruso-turc (1768-1774). Imperiul Otoman în schimbul păcii și în urma unor intervenții diplomatice imperiale a cedat o parte a teritoriului Moldovei1.

Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei între anii 1774-1777, s-a opus acestei înțelegeri, dar fără vreun rezultat altul decât acela că și-a pierdut tronul și capul2. Frontiera a fost definitiv fixată între Moldova și Imperiul Habsburgic abia în 1776, habsburgii anexând și alte sate de pe graniță în plus față de ceea ce ocupase încă din 1774.

Din acest moment a apărut o nouă regiune, sub denumirea de Bucovina, având o suprafață de 10.441 km2, cu o lungime de 168,7 km și o lățime de 97,7 km, locuită de circa 70.000 de oameni, din care peste 90% erau români. În momentul anexării, Imperiul Habsburgic a promis că va menține biserica și naționalitatea țării, populația noii regiuni fiind majoritar românească; limba română trebuia să fie menținută în administrație, justiție, școală și biserică.

Începând cu 1 septembrie 1774 provincia a fost subordonată Consiliului Aulic de Război din Viena și Comandamentului militar din Lemberg, constituind o unitate administrativă autonomă distinctă in componența Austriei3

Orașul Cernăuți a fost desemnat drept capitală a districtului bucovinean. În 1779 provincia a fost împărțită în cinci directorate, cu centrele în Cernăuți, Suceava, Siret, Câmpulung Moldovenesc și Câmpulung Rusesc4. În perioada împăratului Iosif al II-lea autonomia noii provincii și drepturile românilor au fost păstrate monarhul impunând evitarea, prin toate mijloacele, a tot ceea ce „ar semăna cu o nouă formă de guvernare, de a păstra tot ceea ce a fost bun înainte, obiceiurile și religia locuitorilor ținutului”. Mai mult, în funcțiile de directori ai ținuturilor Cernăuți, Suceava și Câmpulung au fost numiți, in anul 1777, reprezentanți ai nobilimii romanești locale. In septembrie 1780, in funcția de director al cancelariei administrației militare a Bucovinei a fost numit boierul bucovinean Vasile Balș5

In urma reorganizării din anul 1783, Bucovina a fost structurată pe patru directorate: Cernăuți, Vijnița, Siret și Suceava. După incorporarea Bucovinei la Galiția, in anul 1786, administrația militară a fost înlocuită cu una civilă (Kreisamt), iar in fruntea districtelor au fost numiți funcționari civili, cu titlul de comisari districtuali, Bucovina constituind, până la 1849, al 19-lea cerc administrativ al Regatului Galiției și Lodomeriei6 (Ștefan Purici, Bucovina la începutul stăpânirii habsburgice, Revista de Istorie a Moldovei, nr.4/2015, p. 55).

Până în anul 1849, Bucovina a rămas una dintre provinciile Galiției, dar Revoluția de la 1848 a trezit la acțiune românii și conștiința națională. Un rol important în acest sens l-a avut familia Hurmuzaki, la fel cum și înființarea unei catedrele de limba română la gimnaziul din Cernăuți, avându-l ca profesor pe Aron Pumnul, a fost un pas important în deșteptarea națională.

În timpul Revoluției de la 1848 bucovinenii au cerut dezlipirea de Galiția și alipirea administrativă la Transilvania. Prin Constituția din 4 martie 1849, se constituia Ducatul Bucovinei, care a primit prin Patenta Imperială din 29 septembrie 1850 statutul de autonomie.

În perioada 1848-1860, Ducatul a fost condusă de guvernatori germani, majoritatea militari. După 1860 s-a organizat Dieta Bucovinei, compusă din 30 de membri (29 aleși și episcopul ortodox al Bucovinei de drept). În 1875 s-a înființat Universitatea din Cernăuți (cu trei facultăți: Teologie greco-orientală, Drept și Filozofie), rectorul acesteia fiind membru de drept al Dietei provinciei. Românii au avut, din 1861 și până în 1914, o majoritate relativă în Dietă.

După raptul Bucovinei, Biserica Ortodoxă din Bucovina a fost scoasă din subordinea Mitropoliei Moldovei și trecută în administrarea Mitropoliei sârbe de Karlowitz. În momentul restabilirii Mitropoliei ortodoxe a Ardealului (1864), sub conducerea lui Andrei Șaguna, bisericii ortodoxe a Bucovinei nu i s-a permis să se subordoneze acesteia, ci a fost creată, în 1873, o Mitropolie a Bucovinei și Dalmației în cadrul căreia toate funcțiile erau date, prin numiri directe, de către guvernul imperial. Primul mitropolit a fost episcopul Eugenie Hacman7.

Fondul bisericesc bucovinean care avea în proprietate circa o pătrime din teritoriul țării (moșii și păduri) a fost folosit de către autorități aleatoriu, uneori abuziv, nefinanțând, decât cu puține excepții, școlile românești: Facultatea de Teologie din Cernăuți, două școli secundare de limbă germană: liceul din Suceava și școala reală din Cernăuți. Nicio școală rurală română nu a fost finanțată din aceste fondurile private românești, o excepția notabilă fiind plata din acest fond a salariilor clerului ortodox, ținut astfel sub obediență de către administrația imperială. Cu toate aceste avataruri Bucovina era, în 1918, provincia cu procentul cel mai mare de populație care știa să scrie și să citească – circa 40%.

Pe moșiile bisericești, ce fuseseră secularizate, au fost aduși coloniști: germani, slavi, maghiari, schimbându-se, în timp, componența etnică profund românească a provinciei.

Lipsa educației elementare la mai bine de jumătate din populație, a accesului la funcții publice, la justiție în limba română, la arende și la meserii a pauperizat și totodată scăzut numărul populației românești care a ales în număr mare să părăsească provincia.

Întemeietorul mișcării românești bucovinene a fost cărturarul român Eudoxiu Hurmuzaki (1812 – 1874)8 care a îndeplinit între anii 1864 – 1870 și 1872 – 1874 cea mai importantă funcție administrativă a provinciei: Căpitanul Țării, fiind înnobilat în 1873, de către împăratul Franz-Iosif, cu titlu de baron.

Eudoxiu Hurmuzaki a fost personalitatea care a marcat cultural, dar și politic Cernăuțiul și Bucovina la mijlocul secolului al XIX-lea. A tradus Codul civil și Codul penal din limba germană în limba română, a fost unul dintre semnatarii petiției prin care bucovinenii cereau înființarea Ducatului Bucovinei.

Între Carpați, Nistru de sus și Molna, în nordul României se întinde Bucovina, grădina bătrânei Moldove, cu vechia capitală Suceava și cu mormintele lui Dragoș și Ștefan cel Mare […] Sunt 115 ani de când Bucovina se svîrcolește în ghiarele pajurei cu două capete. Politica vecinului de Vest a falsificat instituțiile nefericitei țeri, a desbrăcat-o de caracterul ei național, i-a răpit și avere și posibilitate de a se desvolta conform geniului său, a substituit elementul românesc elemente străine, a căutat să înăbușească cu forță și mișelie glasul celor mai nobili fii ai ei”9.

Bucovinenii și drepturilor lor

Continuând tradiția începută de Eudoxiu Hurmuzaki și Aron Pumnul, un grup de români bucovineni au fondat, în anul 1885, societatea politică „Concordia” ce activa la Cernăuți, iar în anul 1892, Partidul Național Român din Bucovina..

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a apărut un reviriment al mișcării naționale românești în Bucovina. Încă din 1875, s-a înființat prin Decret imperial, Universitatea din Cernăuți unde, în cadrul Facultății de Filozofie funcționa o catedră de limba română avându-l ca titular pe Ioan Gh. Sbiera10, elev a lui Aron Pumnul și apropiat al fraților Hurmuzaki.

O clasă intelectuală românească a început să se ridice, aceasta întrând în Dieta Bucovinei, care, după reforma din 1910, era alcătuită din 61 de deputați (59 aleși din patru colegii naționale: român, rutean, evreo-german și polon și doi de drept: mitropolitul Bucovinei și rectorul Universității din Cernăuți)11.

La începutul secolului XX cei 61 de deputați erau: 23 români, 17 ruteni, 10 evrei, 7 nemți, 5 polonezi. În anul 1910, în urma unor majore schimburi de populație în Bucovina mai trăiau 273.254 români, care locuiau în Sudul și mijlocul provinciei, în districtele: Câmpulung, Suceava și Rădăuți, unde dețineau o majoritate absolută, dar și în Siret, Storojineț, Gura Humorului și Cernăuți, unde coexistau cu celelalte națiuni12.

Partidul Național Român a avut o contribuție importantă la evoluția românilor din Bucovina, la apariția unei clase politice românești și a unui curent unitar românesc, unind românii din Bucovina urbană și cea rurală. Președinții acestei formațiuni politice au fost: Iancu Zotta (1893 – 1896), Vartenes Pruncul (1896 – 1897), Iancu Lupul (1897 – 1899), George Popovici (1900), Eudoxiu (Doxuță) Hurmuzachi (1902 – 1904), Iancu Flondor (1900 – 1902; 1908 – 1910). Alți membrii marcanți ai partidului au fost: Modest Grigorcea, Constantin Isopescu, Niculae Mustatza, Victor Stârcea, Valeriu Braniște, Vasile Bodnărescu, George Tofan, Constantin Morariu.

Partidul a avut și un ziar, apărut în 1891, care și-a schimbat denumirea de mai multe ori: „Gazeta Bucovinei” (1891 – 1897), „Patria” (1897 – 1900, 1909 – 1910) apoi „Deșteptarea” (1900 – 1904), „Apărarea națională” (1906 – 1908), „Românul” (1908 – 190 ) și „Viața Nouă” (1912 – 1914).

Partidului Național Român din Bucovina a luptat pentru autonomia Bucovinei, a Bisericii Ortodoxe bucovinene, pentru învățământ în limba română, pentru folosirea limbii române în administrație și justiție. Membrii partidului au ajuns și în Parlamentul de la Viena.

Elita urbană a românilor bucovineni a încerca o apropiere de elitele rurale românești din provincie. Este de remarcat activitatea lui Iancu Flondor, apărător al preoților români ortodocși din satele bucovinene și promotor al folosirii fondurilor private românești pentru înființarea de școli sătești în limba română.

Politica de deznaționalizare aplicată de autoritățile austriece populației românești la începutul secolului al XX-lea a dus la unirea românilor bucovineni în lupta pentru drepturile lor, trecând peste partizanate politice și interese de grup. Astfel că, în pragul Marelui Război românii bucovineni erau pregătiți să participe la viața imperiului din care făceau parte, să-și ceară drepturile și să își apere interesele.

Urmând exemplul basarabenilor, un grup de români din Transilvania și Bucovina trăitori la Paris constituie, la 17/30 aprilie 1918 Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, scopul acestuia fiind la început lupta pentru independența celor două provincii și apoi pentru unirea lor cu Regatul României. Printre cei care au avut această inițiativă erau Traian Vuia, Dionisie Axente, Jean Tisca, Iosif Mureșan13. Din comitet puteau să facă parte ca membri ordinari toți românii originari din Transilvania și Bucovina, dar în egală măsură și cei din Regat. S-a organizat și cu Comitet de Acțiune, finanțat din cotizațiile membrilor și donații, care a primit puteri depline pentru a lua măsuri în caz de nevoie. Acest comitet a luat legătura cu comitetele recunoscute ale celorlalte naționalități asuprite din Austro-Ungaria, pentru a acționa în comun în lupta de eliberare a naționalităților oprimate.

Bucovinenii și transilvănenii trebuiau să acționeze pentru a-și câștiga drepturile în Imperiul Austro-Ungar, într-un moment în care existența Regatului Român era pusă sub semnul întrebării, iar soarta dinastiei române părea că atârnă de buna dispoziției a împăratului Wilhelm al II-lea.

În anul 1918 românii bucovineni au devenit din ce în ce mai vocali cerându-și acum nu doar drepturile, ci și autonomia sau unirea, înțelegând că sfârșitul războiului și înfrângerea Austro-Ungariei erau tot mai aproape.

Inițiativa unei declarații de unire fusese luată la Iași, de către cărturarul bucovinean Ion I. Nistor, care a semnat, la 6/19 octombrie 1918, „Declarația de Unire a românilor bucovineni aflători în Moldova și Basarabia și a corpului ofițeresc și de voluntari, prezentată regelui Ferdinand la Iași în ziua de 6 octombrie”, prin care românii bucovineni care au rupt toate legăturile cu Austro-Ungaria, jurau credință regelui Ferdinand și declarau că sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru unirea politică a tuturor românilor.

Declarația înaintată regelui de către reprezentanții bucovinenilor era:

Românii bucovineni aflători pe teritoriul Regatului Român, în numele nostru și al fraților subjugați de acasă, a căror conștiință e siluită și deci în imposibilitate de a se manifesta liber, declarăm cele ce urmează:

1. Cerem să fim liberați de sub jugul Monarhiei austro-ungare și suntem hotărâți să luptă prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber, sub Domnia Dinastiei Române.

2. Nu recunoaștem Monarhiei Austro-Ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Bucovina deoarece, veacuri de-a rândul, ne-a ținut în cea mai rușinoasă robie.

Toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unor împărății osândite să se descompună și să piară.

Soarta românilor din Austro-Ungaria s-a hotărât prin războiul Regatului Român și prin voința liberă și întregul popor românesc, și o va consfinți Congresul de pace generală, la care vor lua parte și reprezentanții oficiali ai României eliberatoare.

3. Cerem ca întreg teritoriul din Monarhia Habsburgică revendicat de Statul Român, recunoscut și garantat prin tratatele de alianță încheiate de România cu puterile Înțelegerii, să fie liberat și unit cu Patria mamă.

4. Toate declarațiile românilor din Bucovina ce s-ar face împotriva acestor aspirațiuni naționale, le considerăm ca stoarse cu forța de autoritățile dușmane și aceste declarații nu vor putea induce în eroare opinia lumii, care a proclamat principiile de dreptate și de libertate pentru toate neamurile asuprite. Iași, 6 octombrie 1918”.

În numele românilor bucovineni aflători în Moldova și Basarabia și al Corpului Ofițeresc și de Voluntari au semnat președintele comitetului executiv Ion I. Nistor și T.V. Ștefanelli, în calitate de membru.

Reacția autorităților austro-ungare nu s-a lăsat așteptată, acestea încercând să oprească organizarea românilor din Bucovina. În octombrie 1918, președintele provinciei Bucovina, contele de Etzdorf14 îi scria ministrului de Interne austro-ungar, contele Dfiederich de Toggenburg și lui Otokar Czernin, ministru de Externe austro-ungar, o telegramă în care anunța că românii bucovineni se organizează pentru a-și proclama solidaritatea cu românii din Transilvania și Ungaria și de pentru a alege un Consiliu Național care să reprezinte interesele românilor din Imperiul Austro-ungar.

Autoritățile austro-ungare nu au putut împiedica însă adunarea și acțiunile românilor din Bucovina și din Transilvania, dar le-au supravegheat pentru a interveni în caz de nevoie.

În Bucovina, pe lângă pericolul venit de la administrația austro-ungară, un pericol din ce în ce mai mare îl reprezenta Ucraina, care dorea provincia în componența sa. La 16 octombrie, Consiliul Național Ucrainean convocase la Liov o Adunare Națională Constituantă care a proclamat independența teritoriilor ucrainene din Austro-Ungaria și anume: Galiția Orientală, Bucovina de Nord-Vest și Rusia subcarpatică.

La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.

În parlamentul de la Viena, în ședința din 22 octombrie 1918, socialistul Grigorovici a cerut ca Bucovina sa fie restituită țării din care a fost ruptă cu 140 de ani înainte, dar nu toți deputații bucovineni au avut această atitudine.

În această perioadă tulbure a apărut ziarul „Glasul Bucovinei” editat sub conducerea lui Sextil Pușcariu și care, în primul număr, prin editorialul „Ce vrem” realiza un program al românilor, fiind totodată și un îndemn la independență și unire.

La 12/25 octombrie 1918, la Cernăuți, a fost înființat Comitetul Regional Ucrainean condus de Omelian Popowicz pentru a reprezenta Bucovina în Rada Ucraineană. Iar Rada Ucraineană a votat crearea Republicii Populare a Ucrainei Occidentale care revendica partea de nord-vest a Bucovinei, cu Cernăuțiul, Rădăuțiul și Siretul.

În replică, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au convocat o Adunare Națională a românilor ce și-a deschis lucrările la 14/27 octombrie 1918 în prezența a 400 de delegați mandatați de către organizații și comune. Președinte de vârstă a fost Dionisie Blejan, care l-a propus pe Iancu Flondor să prezideze adunarea. Adunarea s-a proclamat Adunare Constituantă a Bucovinei și a adoptat o moțiune.

Într-o depeșă electronică a contelui von Trauttmansdorff, adresată ministerului de Externe de la Viena, la 19 octombrie/1 noiembrie 191815, se anunța:

Ieri, după amiază, Adunarea Națională Română sub președinția moșierului dr. O. Flondor, a fost redactată următoarea rezoluție în rezumat:

1. Reprezentanții poporului român din Bucovina, întruniți astăzi în ziua de 27 octombrie 1918 în capitala țării, se declară, în puterea suveranității naționale, Constituantă a acestei țări românești.

2. Constituanta hotărăște unirea întregii Bucovine integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent și va purcede spre acest scop, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria.

3. Spre a conduce poporul român din Bucovina și a-i apăra drepturile și spre a stabili o legătură strânsă între toți românii, Constituanta instituie un Consiliu Național de 50 membri. Acest consiliu ne va reprezenta prin mandatari și la conferința de pace, și în afară de el nu recunoaștem nimănui dreptul de a hotărî sau trata asupra poporului român din Bucovina.

4. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare ce ar ținti la știrbirea Bucovinei. Dorește însă să se înțeleagă cu popoarele conlocuitoare”.

Tineretul, după adunare, a parcurs străzile cântând „Deșteaptă-te române. Jandarmerie era multă în Cernăuți. Era și generalul Fișer. Dar nu dăduse semne de viață. Principiile wilsoniene paralizaseră cheful potentaților. Manifestul împăratului Carol IV dezleagă supușii de jurământul supușeniei. Autodeterminarea era la ordinea zilei”16.

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 a avut loc prima ședință a Comitetului Executiv al Consiliului Național Român din Bucovina, sub președinția lui Iancu Flondor, vicepreședinți fiind Dionisie Bejan, Dori Popovici și Sextil Pușcariu, secretari Vasile Bădnărescu, Radu Zbiera și Laurenție Tomoioagă, iar casier Gh. Băncescu. S-a hotărât înființarea a trei secții: secția pentru relații externe condusă de către Iancu Flondor, colaboratorii săi fiind: Gh. Grigorovici, Al. Hurmuzaki, Sextil Pușcariu și Gh. Sârbu; secția pentru aprovizionare condusă de Gh. Sârbu, alături de Vasile Marcu și Aurel Țurcan; și secția administrativă condusă de Dori Popovici, avându-l adjunct pe Nicu Flondor și secretar pe Victor Tomașciuc. Secția administrativă era cea mai numeroasă și împărțită în subsecții: administrație internă, siguranță publică, școală, biserică și fondul bisericesc, finanțe, comunicațiile și poșta, higiena, justiția, agricultura, comerțul și industria, structurând un adevărat guvernământ românesc.

În aceeași ședință organizatorică, Consiliul Național Român a hotărât ca a doua zi, o delegație a consiliului formată din Iancu Flondor, Gh. Grigorovici și Gh. Sârbu să meargă la negocieri cu guvernatorul imperial.

Pe 15/28 octombrie 1918, în timpul întâlnirii, delegația a solicitat contelui Etzdorf predarea puterii către Consiliului Național care reprezenta voința românilor din Bucovina. Președintele provinciei a refuzat și a declarat că el va continua să exercite în forma de până atunci această putere, că nu admite nici măcar influențarea puterii, dar că va trimite această cerere guvernului de la Viena.

Părerile românilor bucovineni în privința destinului provinciei erau diferite. Astfel, Aurel Onciul deputat în Parlamentul Imperial, nu participase la Adunarea Națională Română de la Cernăuți, situându-se pe o poziție pro-austriacă și considerând că Bucovina trebuie să fie parte a unei federații conduse de către Austria; Isopescu-Grecul, Simionovici și baronul Alexandru Hurmuzaki, căpitanul provinciei, nu au participat la adunare, toți trei fiind deputați în Parlamentul Imperial, ca și C. Grigorovici care a asistat la adunare și a susținut împărțirea Bucovinei pe principii naționale.

Pe 21 octombrie/3 noiembrie 1918 ucrainenii au convocat, la rândul lor, o mare adunare la Cernăuţi, care a votat pentru împărţirea Bucovinei pe criteriul etnic. Adunarea ucrainenilor a decis atunci că oraşul Cernăuţi, circumscripţiile Zastavna, Coţmani, Vaşcăuţi şi Vijniţa în întregime, circumscripţiile Cernăuţi şi Siret după majoritatea stabilită la ultimul recensământ şi unele localităţi din Storojineţ, Rădăuţi, Suceava şi Câmpulung, cu majorităţi ucrainene, deveneau teritorii naţional-ucrainene, iar Consiliul Naţional Ucrainean prelua puterea asupra acestor teritorii. (Constantin Ungureanu, Unirea Bucovinei cu România, în 1918, p. 41).

Odată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar anarhia se întinde pe întreg teritoriul său. La Cernăuți, soldații galițieni au spart magaziile militare și au furat tot ce au găsit, în timp ce soldații români au arunca armele și au plecat la casele lor. Jaful s-a generalizat, soldații au luat toate alimentele găsite: făină, zahăr, dar și îmbrăcăminte.

La 22 octombrie/4 noiembrie 1918, în casa lui Alexandru Hurmuzaki s-au întâlnit Iancu Flondor, însoțit de delegația desemnată de Adunarea Constituantă, cu contele Josef Etzdorf care a arătat că administrația nu poate face față jafurilor și valului de soldați care se întorc de pe front și se dedau la toate relele și că intenționează să transmită puterea celor două comitete naționale român și ucrainean care să decidă soarta Bucovinei. Iancu Flondor s-a opus acestui plan, arătând că ucraineni doreau dezmembrarea Bucovinei. Pentru a restabili ordinea, a fost solicitat sprijinul guvenului român, în acest sens fiind trimis la Iași, Vasile Bodnărescu, care s-a întâlnit cu Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri, acesta angajându-se doar la trimiterea unor arme pentru constituirea unei gărzi naționale. Situaţia din capitala Bucovinei, însă, devenise critică. Chiar în seara zilei de 5 noiembrie, Vasile Bodnărescu pleacă din nou la Iaşi, pentru a solicita intervenţia armatei române în Bucovina17

Dar toamnă mai bogată și mai rodnică pentru Bucovina și neamul nostru decât toamna 1918, noi n-am mai avut. Chiar din primele zile pornise pe frontul de vest marea ofensivă a mareșalului Franchet d-Espérey, se ridică vijelios împotriva frontului bulgaro-german și-l sfărâmă. La 29 septembrie, Bulgaria capitulează. Generalul Ludendorff determină a se ține la Spa o conferință, ale cărei concluziuni culminează în formularea de către germani a unei suplici adresate președintelui Wilson, cerându-i clemență. La 4 octombrie Ferdinand al Bulgariei abdică refugiindu-se la Viena. Între timp uraganul dezlănțuit de aliați e în continuă avalanșe, zdrobind rezistența germană. La 17 octombrie 1918, apare manifestul Kaiserului de la Viena, care pune Austro-Ungaria în lichidare”18.

La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, palatul guvernatorului din Cernăuți a fost ocupat de către un pluton din legiunea ucraineană. Guvernatorul a fost silit să semneze protocolul nr. 12566 prin care se transmitea puterea către trei delegați: doi reprezentând Rada ucraineană și unul – Aurel Onciul –, în calitate de reprezentant al poporului român din Bucovina (deși nu avea susținerea necesară). Rada de la Liov l-a desemnat pe Omilian Popovici „comisar național ucrainean”, iar Aurel Onciul se declara „comisar național român” în Bucovina. Trupele ucrainene au ocupat și clădirea unde își desfășura activitatea Consiliul Național Român din Bucovina, o parte dintre membrii acestuia fiind arestați. Deputatul Aurel Onciul, fără a se consulta cu alţi reprezentanţi ai românilor, a convenit cu ucrainenii să fie constituit un guvern român pentru sudul, şi unul ucrainean, pentru nordul provinciei, oraşul Cernăuţi urmând să aibă o administraţie comună, iar viitorul Congres de pace să decidă definitiv soarta Bucovinei (Constantin Ungureanu, Unirea Bucovinei cu România, în 1918, p. 42).

În aceeași zi, guvernul condus de Alexandru Marghiloman își prezenta demisia, fiind înlocuit cu un cabinet avându-l în frunte pe generalul Constantin Coandă. Intervenția armatei române în Bucovina a fost aprobată imediat, primele trupe de jandarmi și grăniceri intrând în sudul Bucovinei pentru a restabili ordinea. În seara zilei de 6 noiembrie comanda Diviziei a VIII-a, în frunte cu generalul Iacob Zadik, se instalează în localitatea de graniţă Burdujeni, unde, pe 26 octombrie/8 noiembrie 1918 sosește o delegație a Consiliului Naţional Român, care transmite generalului Iacob Zadik mesajul Consiliului de a intra în Bucovina şi a înainta cât mai repede spre Cernăuţi; în acelașii timp, Zadik a primit ordin de la guvernul României să pornească spre capitala Bucovinei19.

Pe 27 ocotmbrie/9 noiembrie primele unități militare românești (un detașament de soldați lugojeni) intrau în Cernăuți, în timp ce un avion militar arunca manifeste prin care anunța intrarea trupelor comandante de Iacob Zadik pe teritoriul Bucovinei. Forțele ucrainene au început să se retragă, astfel că instituţiile cele mai importante din Cernăuţi au fost luate sub controlul Consiliului Naţional Român, iar preotul Gheorghe Şandru devenea primar al capitalei Bucovinei20. Pe 29 octombrie/11 noiembrie 1918 generalul Zadik, în fruntea unităților militare române intra în Cernăuți. În câteva zile întreg teritoriul Bucovinei se afla sub control românesc.

Preotului Petre Popescu21 descrie desfășurarea evenimentelor:

Joi 7 noiembrie a zburat deasupra orașului un aeroplan al Armatei române, împrăștiind manifeste, vestind aproprierea armatei române.

Cu ziua de joi, împușcăturile au devenit mai rare, dar gospodăria armatei austriece: cai, trăsuri, etc. a fost jefuită. Unul dintre plutonierii ce locuiau în imobilul meu, și-a găsit o trăsură mare cu cai buni, și-a luat ce a fost al lui și a plecat. Ca el au făcut mulți alți slujbași.

Duminică, 10 noiembrie 1918. În Cernăuți se făcuse liniște. Cei ce împușcau au intrat ca-n pământ. Li s-a pierdut urma.

Luni 11 noiembrie a intrat armata română.

Cu armata română a intrat și liniște și siguranța vieții și avutului locuitorilor”.

La 30 octombrie/12 noiembrie 1918, în şedinţa Consiliului Naţional Român s-a votat legea fundamentală provizorie asupra puterilor în Ţara Bucovinei. În aceeaşi zi se constituie guvernul Bucovinei în frunte cu Iancu Flondor (preşedinte şi interimar la justiţie) şi 11 membri, care erau responsabili pentru diferite secretariate : (Sextil Puşcariu – la Externe, Dori Popovici – Interne, Nicu Flondor – Finanţe şi interimar la Apărarea Naţională, Gheorghe Sârbu – Agricultura, Radu Sbiera – Instrucţie, Ipolit Tarnavschi – Culte, Max Hacman – Comerţ şi Industrie, Vasile Marcu – Afaceri Sociale şi Alimentaţie Publică, Aurel Ţurcan – Lucrări Publice, Cornel Tarnovieţchi – Comunicaţii, Poştă şi Telegraf, Octavian Gheorghian – la Salubritate Publică)22.

Preotul Petre Popescu, reprezentant al orașului Cernăuți în ședința Consiliului Național Român și votant al Unirii scria:

Timpul de la 11- 28 noiembrie 1918

Arhiducele23 Wilhelm a fost prins de armata română în Pocuția, într-un sat.

Guvernarea ucraineană de o săptămână s-a terminat cu rușine.

În acest timp de la 11-28 noiembrie în societatea românească s-a discutat viu modalitatea Unirii, adică să se proclame condițional sau necondițional actul Unirii.

Și nu era de mirat că s-au auzit și glasuri care pretindeau punerea de condiții, căci timpul de 144 ani a lucrat la înstrăinarea simțului românesc. Dar simțul sănătos al neamului a fost puternic și sălta de bucurie că a sosit ceasul Unirii, întregindu-se neamul ciuntit de vitregia timpurilor. Convenția a fost: Unirea condiționată.

Ziua 28 noiembrie a fost zi de sărbătoare. După serviciul divin și defilarea armatei române, toată lumea de sentimente curate, s-a adunat în sala sinodală unde a avut loc proclamarea necondiționatei uniri a Bucovinei cu Patria-Mumă pentru vecie.

Impunător a fost actul Unirii. Mulți au vărsat lacrimi de bucurie. Sentimente de nădejde într-un viitor mai bun s-a deșteptat în sufletele fiilor Neamului Român.

Nemți și polonezii, prin reprezentanții lor au aderat cu simpatie la Actul Unirii.

Ovreii au observat o atitudine expectativă și au aderat la Actul Unirii mai târziu.

Ucrainenii n-au aderat la Actul Unirii nici până astăzi”.

Guvernul Bucovinei a luat măsuri pentru instaurarea ordinii și combaterea anarhiei și pentru pregătirea unirii cu România. Iancu Flondor a scris un program de guvernare, prioritatea fiind „legături strânse cu Regatul Român și cu Ardelenii”. S-a luat hotărârea trimiterii unei delegații la Iași, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, care a înmânat regelui Ferdinand un mesaj de mulțumire pentru ajutorul acordat prin trimiterea armatei române. În această perioadă se consemnează și revenirea la Cernăuți a unui număr mare de refugiați bucovineni, unii dintre aceștia fiind cooptați în Consiliul Național Român.

Consiliul Național Român a hotărât convocarea Congresul General al Bucovinei, pe data de 15/28 noiembrie 1918, pentru stabilirea raporturilor politice ale Bucovinei cu România.

Grigore Mandriș, fost voluntar în Legiunea română din Italia, martor al evenimentelor de la Cernăuți:

„…Cere cuvântul deputatul socialist Grigorovici, care întreabă care este situația Guvernului față de națiunile conlocuitoare ale țării, prin răspunsul hotărât a lui Iancu Flondor și prin declarația clară a referentului Guvernului, Radu Sbiera, își expune punctul de vedere în chestia naționalităților din țară. Declarație categorică: toate naționalitățile vor trăi viață liberă națională, potrivit caracterului lor etnic. Ele se vor putea dezvolta în toată libertatea în cadrele statului național român. Românii nu vor face altora nedreptatea ce li s-a făcut lor.

Ministrul – președintele a mai declarat că s-a pus în contact cu naționalitățile, invitându-le să ia parte și ele prin reprezentanții lor la Congresul din 15 noiembrie. Cei mai dispuși la o înțelegere s-au arătat polonii. Ei nu vor fi adversarii Unirii. … Nici germanii nu sunt adversari categorici, au cerut, însă, asigurarea unei vieți de dezvoltare culturală liberă în viitorul stat român. În restanță sunt evreii; iar cu rutenii nu s-a putut ajunge la o înțelegere, fiind intransigenți în pretențiile nedrepte […]

Pământ se va împărți țăranilor, atât din Fondul bisericesc, cât și din proprietatea mare: vreo 60 de mii de fălci de pământ arabil. Aceasta, însă, nu se poate face nici într-o săptămână, nici în două. Ministrul-președinte se leagă prin cuvântul său de cinste să facă aceea ce făgăduiește. […]

Datoria deputaților țărani li a fiecărui român e să lumineze lumea satelor asupra acestor lucruri și să le arate că împărțeala ce au făcut-o ei prin samavolnicie nu va rămâne, nu poate fi temelia dreptății, și cine scoate sabia de sabie moare, a zis Hristos apostolului Petru. De aceea țăranii români să nu se facă de râs. Dacă guvernul, care are puterea să pedepsească aspru, până astăzi nu a făcut aceasta, e pentru că el a făcut ca un părinte, ce așteaptă îndreptarea copilului rătăcit. Dar și părintele de la o vreme pune mâna pe vargă și pedepsește. Țăranul va avea pământ, și parcelarea se va face până cel târziu la toamna viitoare. Orice lucru cere răbdare și țăranul care a răbdat timp de 144 de ani nedreptatea și asuprirea străină, să aștepte, că-i va veni dreptatea Guvernului român. Să nu ne facă de rușine și de blăstăm în fața istoriei”24.

Împroprietărirea țăranilor a fost o altă problemă discutată în Basarabia, în Bucovina și în Transilvania și Banat, deopotrivă. Un subiect sensibil într-o vreme în care propaganda bolșevică promova confiscarea pământului de la moșieri și darea acestuia proletariatului, dar și drept de vot egal indiferent de clasă socială și multe alte deziderate.

În Regat, Regele Ferdinand le promisese ostașilor români, majoritar țărani, împroprietărirea ca urmare a vitejiei lor din vara anului 1917.

La 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuți se deschideau lucrările Congresului General al Bucovinei în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Au fost prezenţi 74 de membri ai Consiliului Naţional Român, șase delegaţi ai polonezilor, șapte ai germanilor, precum şi 13 locuitori din câteva sate ucrainene. Erau prezenți invitați din Basarabia (Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu), din Transilvania şi Ungaria (Gheorghe Crişan, Victor Deleu şi Vasile Osvadă), precum şi reprezentanţii armatei române în frunte cu generalul Iacob Zadik25. Cuvântul de deschidere l-a avut octogenarul Dionisie Blejan, președinte fiind propus Iancu Flondor, secretar general Radu Zbiera. Ioan Nistor, român bucovinean a făcut un istoric al rupturii Bucovinei de Moldova și al nedreptăților ce le-au suferit românii bucovineni în cei 144 de ani de ocupație atât din punct de vedere cultural, dar și economic și politic. Minoritățile polonă și germană au recunoscut dreptul istoric al românilor asupra teritoriului Bucovinei, exprimându-și siguranța că li se vor recunoaște drepturile religioase.

Apoi, Iancu Flondor a dat citire hotărârii Congresului General al Bucovinei, votată în unanimitate de cei prezenți, privind „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Congresul a ales o delegație26 formată din Iancu Flondor, Dionisie Blejan, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzaki, Radu Sbiera, Vasile Bodnărescu, Stanislaus Kwiatkowski care au plecat la Iași și au prezentat actul Unirii regelui Ferdinand. De la Iași, delegația a plecat la București, împreună cu guvernul și oficialitățile, pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 intrând în orașul eliberat și care redevenea, după doi ani de zile, Capitala Regatului României.

Pe 3/18 decembrie, Regele Ferdinand și Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, semnau decretul-lege prin care se consfințea Unirea Bucovinei. Din partea Bucovinei au intrat în guvern doi miniștri de stat fără portofoliu, Iancu Flondor și Ion Nistor, unul delegat pentru administrația Cernăuțiului și celălalt reprezentant al bucovinenilor la București.

Bibliografie
    • Bucovina sub Austria. Una suta cinci-spre-zece ani de nenorocire și durere, Iași, Tipografia Petru C. Popovici, 13 Strada Ștefan cel Mare 13, 1891

    • Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, 2003,

    • Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, VII, VIII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

    • Veniamin Ciobanu, La granița a trei imperii, Iași, Editura Junimea, 1975

    • Iurie Colesnic, Generația Unirii. Enciclopedie, Museum Cultura, Chișinău, 2016

    • Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei (1774–1862). De la administrația militară la autonomia provincială, București, Editura Academiei Romane, 1993

    • Ion Nistor, Amintiri răzlețe din timpul Unirii. 1918, Cernăuți, 1938

    • Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București

    • Ion Nistor, Amintiri răzlețe din timpul Unirii. 1918, Cernăuți, 1938

    • Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București

    • Ștefan Purici, Bucovina la începutul stăpânirii habsburgice, Revista de istorie a Moldovei, nr.4/2015

    • Emil Satco, Ioan Pinzar, Prefectura. Repere istorice locale, Iași, Editura Junimea, 1995

    • Constantin Ungureanu, Unirea Bucovinei cu România în 1918, Revista de istorie a Moldovei, nr. 1/2013, Chișinău

1 Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774) s-a soldat cu dreptul Imperiului Țarist de a interveni în Țările Române,

2 La 12 octombrie 1777, domnul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica a fost mazilit și decapitat, capul a fost trimis la Stambul, iar trupul înmormântat la Biserica Sfântul Spiridon din Iași.

3 Veniamin Ciobanu, La granița a trei imperii, Iași, Editura Junimea, 1975; Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei (1774–1862). De la administrația militară la autonomia provincială, București, Editura Academiei Romane, 1993, p. 114-116.

4 Emil Satco, Ioan Pinzar, Prefectura. Repere istorice locale, Iași, Editura Junimea, 1995, p. 32.

5 Ștefan Purici, Bucovina la începutul stăpânirii habsburgice, Revista de Istorie a Moldovei, nr.4/2015p. 55.

6 Ibidem.

7 Eugenie Hacman (1793-1873) cleric ortodox român, episcop al Bucovinei (1835-1873), mareșal al Ducatului Bucovinei, nu a dorit arondarea episcopiei sale Mitropolia Ardealului, a lupta pentru a deveni mitropolit; arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației din ianuarie și până în martie 1879, când moare la Viena.

8 Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874) om politic, istoric bucovinean, școlit la Universitatea din Viena unde urmează Dreptul și Istoria, doctor al Universității din Viena, scrie Memoriul românilor din Austria (Transilvania, Banat, Ungaria și Bucovina) în care se cerea înființarea unui ducat românesc în Bucovina, luptă pentru drepturile românilor bucovineni. În călătoriile sale de studii de la Viena, Istanbul și întreaga Europă, adună 6.000 de documente istorice privitoare la români pe care le publică în 12 volume, demonstrând vechimea neamului românesc.

9 Bucovina sub Austria. Una suta cinci-spre-zece ani de nenorocire și durere, Iași, Tipografia Pentru C. Popovici, 13 Strada Ștefan cel Mare 13, 1891, p. 3.

10 Ioan G. Sbiera (1836-1916) elev al profesorului Aron Pumnul la Gimnaziul superior din Cernăuți, absolvent al Universității din Viena se întoarce la Cernăuți în 1861 unde îl suplinește pe fostul său profesor Aron Pumnul, bolnav, la catedra de limbă română a Gimnaziului superior, fondator al Reuniunii pentru Leptură apoi a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, custode al Bibliotecii Bucovinei, predă din 1875 la Universitatea din Cernăuți, Facultatea de Filozofie, catedra de limba română.

11 Bucovina, Date din puctul de vedere : administrativ, politic, financiar, industrial, economic, agricol, școlastic, juridic, eclasiastic, Theodosiu Jonnițiu Fii, București, 1915, p. 10.

12 Idem, p. 4-5.

13 „La Transilvanie”, Paris, an. I, nr. 1 din 15 mai 1918.

14 Președintele/guvernatorul provinciei Bucovina, contele de Etzdorf.

15 Depeșă telefonică nr. 17833 din 1 noiembrie 1918 în Mărturii. 1918 La Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român, vol. II, pag. București, 1983

16 Petre Popescu, în volumul omagial Amintiri răzlețe din timpul Unirii, Cernăuți, 1938.

17 Constantin Ungureanu, Unirea Bucovinei cu România, în 1918, Revista de istorie a Moldovei, nr. 1/2013, Chișinău, p. 42.

18 Idem, p. 83-84.

19 Constantin Ungureanu, Unirea Bucovinei cu România, în 1918, Revista de istorie a Moldovei, nr. 1/2013, Chișinău, p. 42.

20 Ibidem, p. 43

21 I. Colesniuc, Generația Unirii. Enciclopedie, Editura Museum Cultura, Chișinău, p. 84.

22 Ibidem.

23 Ion I. Nistor, Amintiri răzlețe din timpul Unirii. 1918, Cernăuți, 1938

24 I. Colesnic, Generația Unirii. Enciclopedie, Museum Cultura, p. 87.

25 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p. 394-395.

26 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, partea II, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 506.