Muzeul Virtual al Unirii

Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Palatul Versailles vedere panoramică – carte poștală de epocă

      La sfârșitul anului 1918, Marele Război se încheia după mai bine de patru ani de lupte. Prețul plătit a fost mare: milioane de victime, sute de mii de răniți, văduve și orfani de război. Antanta (Franța, Marea Britanie, Imperiul Țarist, Belgia, Italia, România), alături de Statele Unite ale Americii, câștigase războiul și trebuia să decidă pacea. Puterile Centrale (Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Bulgaria) pierduseră războiul și doreau condiții de pace cât mai oneste în viziunea lor.

Armistițiul dintre Antantă și Germania, Compiegne, 11 noiembrie 1918, tablou de epocă

       După Armistițiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918, încheiat între Antantă și Germania, pacea fusese decretată în Europa, dar realitatea nu o confirma, dat fiind că în mai multe regiuni ale Europei un război de uzură sau unul deschis continuau.

     Reintrarea statului român în război, la 10 noiembrie 1918, la îndemnul Franței și al generalului Henri Berthelot către țară, act asumat de către români, a făcut ca în ziua armistițiului, 11 noiembrie 1918, România să fie în război cu Puterile Centrale.

     La 10 noiembrie, regele Ferdinand, armata și poporul român nu știau  că se negocia armistițiul. Negocierile fuseseră începute de către germani încă de la începutul lunii octombrie 1918, când era clar că soarta războiului era hotărâtă. Încă de la 8 noiembrie au avut loc negocieri la Compiegne. Reprezentanții germani nu doreau un armistițiu, ci  negocierea păcii.  Reprezentanții Antantei le-au  înmânat  textul armistițiului și le-au oferit 72 de ore pentru a-l analiza. La 10 noiembrie, mareșalul Foch, conducătorul delegației Antantei îi spunea președintelui francez Raymond Poincare că este dificil de crezut că Germania se va declara învinsă pentru că reprezentanții ei nu cred acest lucru. Dar, liderii germani înțeleseseră că anarhia și războiul civil pornite pe teritoriul german vor duce la mari probleme, în consecință era momentul semnării unui armistițiu.

      Armistițiul a fost încheiat la 11 noiembrie 1918, la ora 5 dimineața și a intrat în vigoare la ora 11, dar războiul pe frontul de Est și în România a continuat. Trupele germane prezente pe teritoriul românesc au atacat civili, s-au retras jefuind, rechiziționând trenuri, automobile, căruțe, orice mijloc de transport. România trecuse prin tăvălugul războiului, ocupației, al jefuirii, al tifosului, al miilor de morți și răniți, și, acum trecea prin cel al retragerii trupelor germane. Pacea avea să fie un proces de lungă durată, retragerea trupelor învinse, la fel.

Palatul Versailles, intrarea,  carte poștală de epocă

      Conferința de Pace de la Paris a fost un exercițiu diplomatic al țărilor ieșite dintr-un război devastator, care a epuizat mental, fizic și economic toți participanții. Învingători și învinși se aflau la capătul puterilor în egală măsură, cu o industrie redusă la cea de război, cu un comerț redus la armament și subzistență, cu o agricultură în mare parte devastată, cu populația activă împuținată, cu milioane de morți, răniți, orfani și văduve de război.

      Venite după cataclismul mondial, Marile Puteri au utilizat pârghii democratice doar parțial, deși au așezat la aceeași masă învinșii și învingătorii, cei din a doua tabără au avut statute diferite, în principal în funcție de mărime și importanță, abia după acestea punându-se problema efortului de război al fiecărui stat aliat. Lipsa unei reale egalități în drepturi, chiar dacă, de jure, Marile Puteri nu au renunțat niciodată la acest principiu, a creat discrepanțe în tratamentul aplicat statelor învingătoare și, de aici, nemulțumiri care vor dura până la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale.

Delegația germană în fața Conferinței de Pace, Palatul Versailles, 7 mai 1919

Aspect de la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, 1919

      Cele treizeci de delegații ale statelor aliate și asociate și cele cinci delegații ale statelor învinse s-au străduit să-și apere, la Paris, propriile interese în detrimentul intereselor celorlalți, ajungându-se în final la un compromis. Arsenalul diplomatic folosit, atât de către învingători, cât și de către învinși, a fost variat: de la lobby-ul diplomatic, artistic, la propaganda plătită sau axată pe vechi sau noi simpatii zonale și politice și până la protestele publice, amenințările voalate și retragerile în trombă de la lucrările conferinței. Interpretarea, astăzi, a tuturor acestor acțiuni construiește o imagine completă a conferinței.

Sosirea delegației germane la Versailles, aprilie 1919

Sosirea delegației germane la Paris, 1919

      Cele treizeci de delegații ale statelor aliate și asociate și cele cinci delegații ale statelor învinse s-au străduit să-și apere, la Paris, propriile interese în detrimentul intereselor celorlalți, ajungându-se în final la un compromis. Arsenalul diplomatic folosit, atât de către învingători, cât și de către învinși, a fost variat: de la lobby-ul diplomatic, artistic, la propaganda plătită sau axată pe vechi sau noi simpatii zonale și politice și până la protestele publice, amenințările voalate și retragerile în trombă de la lucrările conferinței. Interpretarea, astăzi, a tuturor acestor acțiuni construiește o imagine completă a conferinței.

"Le Monde illustré", 25 ianuarie 1919

      Ne întrebăm și astăzi de ce Marile Puteri au fost atât de inconsecvente în atitudinea adoptată în timpul conferinței, iar răspunsul îl găsim rapid: fricțiunile, neînțelegerile existente între state încă din timpul războiului s-au amplificat odată cu pacea, deoarece fiecare dintre state era preocupat de apărarea propriului interes, iar coaliția Marilor Puteri era interesată să-și apere interesele politice și economice în statele mici învingătoare și învinse deopotrivă.

      Cine va avea întâietate europeană, Marea Britanie sau Franța? Cât de implicate vor fi Statele Unite ale Americii în Europa după încheierea războiului? Cum controlezi statele mici și mijlocii și cum le determini să accepte prevederile dorite de Marile Puteri? Franța este dispusă la un compromis cu Germania fără a-și leza statutul european? Cine e personalitatea dominantă, Woodrow Wilson cu faimoasele sale 14 puncte și cu clamata nevoie de transparență diplomatică, sau George Clemenceau, acel jurnalist-politician ajuns să conducă destinele Franței și ale conferinței, al cărei președinte a fost ales, „Tigrul” Franței, cu cunoscutele sale poziții intransigente?

Cei 4 Mari

      Toate aceste întrebări au preocupat participanții la conferință, manifestare internațională gândită în prima instanță să adune timp de o lună, la Paris (cu toate că președintele american preferase Elveția), delegațiile statelor implicate în război, și să traseze în linii generale pacea europeană. Conferința a durat mult mai mult, divergențele între Marile Puteri acutizându-se. Dorința inițială era de a rezolva două probleme stringente, pacea cu statele învinse și despăgubirile de război, dar Cei Patru (David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau și Woodrow Wilson) au fost puși în fața problemelor Europei centrale reconfigurate, unde Marele Război părea că se fărâmițase în multe războaie mici, și în fața unui pericol cvasi-ignorat sau, dimpotrivă, încurajat, cel bolșevic, și extinderea acestui nou tip de doctrină combatantă de la Imperiul Țarist prăbușit la statele învinse: Germania, Austria și Ungaria.
      Istoriografia ultimilor 100 de ani a analizat toate aceste elemente, obiectiv sau cu subiectivitate, de aici și valoarea sau lipsa acesteia în cazul unor lucrări care și-au pierdut de mult viabilitatea. Subiectivitatea, simpatiile sau lobby-ul plătit au dus la apariția unor lucrări malițioase sau doar contondente la adresa statelor participante, a unei memorialistici subvenționate, ce poate fi folosită astăzi ca temă de studiu. A enumera aceste publicații, cu partizanatele și lipsa lor de valoare și informație istorică credibilă, ar fi total inutil. Ne-am propus să prezentăm scurt și concis atmosfera, legăturile, simpatiile și antipatiile din timpul acestui complex exercițiu diplomatic care a fost Conferința de Pace de la Paris, prin prisma unei analize peste veac – veac cu o istorie complicată, în care succesele sau eșecurile diplomației internaționale au făcut ca lumea în care trăim să-și schimbe în mod repetat înfățișarea, dar, cu toate acestea, majoritatea frontierelor stabilite la Paris au dăinuit, deoarece erau frontierele națiunilor din Europa și au fost conturate, în mare parte, ținându-se cont de componența etnică și de dorința de unire a spațiului respectiv.

Harta Puterile Centrale si Antanta

Harta reprezentând Puterile Centrale si Antanta

      Statele învinse, Germania, Imperiul Austro-Ungar – formațiune statală dispărută la sfârșitul războiului, ce se regăsea redusă la cele două state naționale, Austria și Ungaria -, Bulgaria și Imperiul Otoman – formațiune statală aflată în curs de dispariție și înlocuire cu un stat național turc, care cuprindea puține dintre teritoriile fostului imperiu, epuizate uman și material de război  trăiau din plin frustrarea învinsului și se hrăneau cu ideea nedreptăților la care erau supuse.                 Culpabilizarea învinșilor era legitimă la Conferința de Pace, dar nu a fost acceptată nici de către partidele bolșevice sau extremiste ce înfloreau în aceste țări, nici de către marea masă a populației, ușor de manipulat de către naționaliști și extremiști. La sfârșitul războiului niciunul dintre statele învinse nu mai recunoștea că a dorit războiul. 

Afiș de epocă privind originea Societății Națiunilor

Afiș de epocă privind originea Societății Națiunilor

      Transparența procesului diplomatic, clamată în primul din cele „14 puncte” ale președintelui american Woodrow Wilson,document ce a stat la baza fondării Societății Națiunilor, nu a fost nici măcar parțial încercată în cadrul Conferinței de Pace, statele mici și mijlocii aflate în tabăra învingătorilor primind spre lectură și luare la cunoștință Tratatul de la Versailles cu Germania cu doar câteva minute înainte de semnarea acestuia la 28 iunie 1919.

      În consecință, Conferința de Pace de la Paris a fost un compromis al statelor mici și mijlocii cu țările învinse și mai puțin un compromis al Marilor Puteri. După un secol de la acest exercițiu diplomatic se poate face o analiză pertinentă, argumentată și evitând șabloanele și etichetele puse în ultimii 100 de ani. Statele din Sud-Estul Europei aflate între învingători, România, Regatul Iugoslav, nou apărut, Republica Ceho-slovacă, unită în 1918, dar și Polonia, au acceptat textele tratatelor de pace, texte negociate parțial.

     Odată cu înțelegerea împărțirii pe consilii și comitete a delegațiilor sosite, a devenit din ce în ce mai clar statutul țărilor învingătoare participante. Astfel, Consiliul celor Zece (șefii de guverne și miniștrii de Externe ai SUA, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia) și Consiliul celor Patru (liderii politici ai Marilor Puteri: Woodrow Wilson, David Loyd George, George Clemenceau și V. Orlando), dețineau de facto puterea de decizie, în fața lor se prezentau delegațiile pentru a dezbate problemele apărute, iar cele 16 comitete de experți aveau doar rolul de a pune efectiv în aplicare hotărârile luate la nivelul Celor Patru. 

he Guardian 20 ianuarie 1919

Prima pagină a ziarului “The Guardian” ,20 ianuarie 1919

     De altfel, sistemul de organizare se schimba din mers, nu dintr-o dictatură a Marilor Puteri, ci din imposibilitatea reprezentanților acestora de a prevedea cum vor evolua negocierile, ce rol vor avea cele 16 comisii tehnice și că vor apărea comisii pe țări.

     Obosite după anii de conflagrație, națiunile doreau pacea, dar politicienii, diplomații doreau negocierea acesteia. Culisele erau la fel de importante precum discuțiile oficiale, presa din toate statele era prezentă la Paris, ziarele franceze, engleze, americane, italiene, române, poloneze, cehe, slovace, sârbe, dar și germane, ungare, bulgare și turce aveau la Paris corespondenți, care trimiteau acasă știri și zvonuri.

     Lobby-ul micilor învingători era uneori depășit în iscusință de cel al învinșilor. Teribilul război nu mai era asumat de niciunul dintre cei care-l porniseră și îl duseseră, dar fuseseră învinși. Reprezentanții Austriei clamau o pace onestă și negociau să plătească doar o cotă parte din despăgubirile datorate, deoarece statul care începuse războiul mondial prin atacarea Serbiei nu mai exista. În culise însă, reprezentanții austrieci încercau negocierea unei formule de refacere parțială a imperiului pierdut. Reprezentanții Ungariei refuzau asumarea vreunei culpabilități legate de războiul mondial, arătând că deciziile fuseseră luate la Viena și nu la Budapesta; de asemenea,clamau cu vehemență că pierderile teritoriale datorate formării noilor state din centrul Europei sau unificării altora, precum România, nu erau legitime și ciunteau spațiul milenar ungar. Delegația Bulgariei, sosită târziu la Paris, protesta vehement împotriva pierderii teritoriilor cucerite în perioada războiului și reclama violențele făcute de vecinii sârbi, români și greci, neținând cont de miile de violențe la care-i supuseseră pe aceștia în anii războiului (statul bulgar era acuzat de 76 crime de război, fiind depășit doar de Germania, cu 122).

Figaro___journal_non_politique_ 20 ian 1919

Prima pagină a ziarului “Le Figaro” din 20 ianuarie 1919

     O lectură a presei europene, cu accent pe cea franceză și americană din perioada Conferinței de Pace de la Paris oferă o imagine complexă a tuturor rotițelor istoriei care se învârteau în Capitala Franței: delegați oficiali, invitații lor, delegați mai puțini oficiali, grupurile lor de interese și de influență, oameni de afaceri cu interese economice directe în țările învinse, dar în egală măsură și în cele învingătoare, magnați ai industriei extractive, comercianți de anvergură mondială, care căutau noi privilegii sau să și le confirme pe cele vechi, lumea artistică adunată din toată Europa, o etalare de diplomație, bogăție, talent, influență și mondenități.

     După prea mulți ani în care războiul fusese mereu pe prima pagină a ziarelor vremii, reveneau în forță viața mondenă, artistele și artiștii, dezvăluirea culiselor, a vechilor sau nou formatelor grupuri de influență politico-diplomatico-financiaro-mondene, iar opinia publică era mult mai interesată de aceste aspecte decât de aridele negocieri, trasări de frontiere. Subiectul despăgubirilor de război era printre cele intens promovate de către toată presa internațională, firul negocierilor fiind atent disecat de către experți economici sau reporteri de mondenități, iar stabilirea sumelor se afla pe prima pagină. Banii și mondenitățile vindeau și acum 100 de ani tirajele jurnalelor…

Grădinile de la Versailles

Parteneri


Toate drepturile rezervate de Muzeul Virtual Al Unirii

Contact:  centenar@mnir.ro

Concept realizat de WEB WIN GROUP NET SRL