CERNĂUȚI – ORAȘ AL UNIRII

Astăzi reședință regională, important centru universitar și cultural, cu potențial turistic și economic care începe să fie valorificat, orașul Cernăuți dă o notă de diversitate și culoare Ucrainei, țara din care face parte începând cu 1991. Orașul de azi a străbătut însă un parcurs întortocheat, iar numeroasele pronunții ale numelui sunt o mărturie în acest sens. Chernivtsi, numele oficial, devine Cernăuți pentru români, Czernowitz în germană, Czerniowce în polonă, Csernovic în maghiară, Chernovtsy în rusă. Toate aceste pronunții sunt legate de comunitățile care îl locuiesc sau l-au locuit în trecut, de state care l-au deținut. În cronologie inversă înainte de 1991, Cernăuți se afla în Uniunea Sovietică care a obținut regiunea (Nordul Bucovinei și Basarabia) pentru prima dată pe 28 iunie 1940, printr-un ultimatum impus României, consecință directă a Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). Ocupația sovietică inițială a fost însă vremelnică. În 1941 orașul revine românilor care îl pierd definitiv în 1944 când e ocupat, durabil de această dată, de Armata Roșie. Perioada interbelică este perioada românească a orașului și începe cu 28 noiembrie 1918, moment în care Consiliul Național al Bucovinei a hotărât Unirea cu România. Intervalul 1918-1774 reprezintă perioada habsburgică a Cernăuților. Înainte de această dată, orașul se afla în Principatul Moldovei, unde este atestat documentar pentru prima dată în 1408.

Înainte de Unire: de la Mica Viena la Ierusalimul de pe Prut

Așezat pe malurile Prutului, orașul Cernăuți se afla pe ruta comercială dintre Polonia și Moldova, ceea ce i-a favorizat apariția și dezvoltarea. De la prima sa atestare, la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, orașul a împărtășit soarta Principatului Moldovei până în 1774. La începutul secolului al XVI-lea se află deja în componența Imperiului Otoman, ca parte a Principatului Moldovei. Acesta, însă, pierde treptat autonomia internă, iar situația sa se înrăutățește rapid la începutul secolului al XVIII-lea, când sultanul se implică direct în treburile interne ale principatului, numind direct domnii. În plus, zona devine teritoriu de confruntare între Imperiile Habsburgic, Țarist și Otoman în cursa primelor două de a se extinde pe seama celui din urmă.

Confruntarea dintre Imperiul Țarist și cel Otoman din 1768-1774 marchează un moment important în istoria orașului. Beneficiind de slăbirea internă a Imperiul Otoman și folosindu-se de o abilă politică de promovare printre supușii creștini ai sultanului, împărăteasa Ecaterina a II-a obține numeroase succese în confruntarea cu Înalta Poartă. În cursul războiului, trupele rusești ocupă temporar cele două Principate Române. Totuși, tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi readuce sub stăpânirea Porții cele două provincii. Habsburgii primesc însă partea de nord a Moldovei, numită din acest moment Bucovina, în schimbul păstrării neutralității în timpul războiului. Convenția turco-austriacă din 1775 consfințește cedarea Bucovinei de către Sublima Poartă Imperiului Habsburgic. Evenimentul a avut urmări tragice. Protestele domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, împotriva cedărilor teritoriale sunt inițial ignorate. Ulterior, în 1777, la intervenția legatului austriac de la Istanbul, sultanul decide asasinarea prințului care este ucis pe tron, la Iași. Momentul este surprins în prima piesă de teatru scrisă în limba română: Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa. Bucovina este integrată Galiției în 1790, iar, din 1849, devine Ducatul autonom al Bucovinei.

Perioada habsburgică a orașului coincide cu transformarea sa într-un oraș modern. Dintr-un târg de provincie, caracterizat de o arhitectură specifică spațiului est-european și balcanic, cu construcții din lemn și străzi înguste, Cernăuți se transformă treptat într-un oraș habsburgic. Contele Feodor Karaczay de Valyeszaka (1787-1859), care a vizitat Bucovina ca militar în armata austriacă de două ori, prima dată în anul 1814 sau 1815, a doua oară în 1817, subliniază în succinta sa relatare despre Cernăuți rolul de centru administrativ și orașul vamal pe care îl avea la începutul secolului XIX, remarcând în treacăt și variata compoziție etnică și religioasă a urbei:

Municipiul Cernăuți este capitala Bucovinei, sediul subprefecturii, al comandamentului trupelor de grăniceri, al tribunalului pentru afaceri civile și penale, al inspectoratului vamal al unei Episcopii ortodoxe, al unui liceu, al unei școli normale clericale ortodoxe, al comisarului drumurilor, al oficiului construcțiilor și al judecătoriei. Are 672 de case și peste 5 000 de locuitori, între care mulți armeni și evrei.

Aspectul urban se transformă cu precădere după 1850, în contextul favorabil al autonomiei locale, după ridicarea Bucovinei la rangul de Ducat. Acum orașul se îmbogățește cu clădirile sale monumentale. Printre acestea remarcabilă este Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației. Ansamblul de clădiri a fost construit între anii 1864 și 1882, după proiectul arhitectului ceh Josef Hlávka într-un stil eclectic, ce îmbină elemente de inspirație gotică, maură, bizantină. Complexul a fost inclus din anul 2011 în Patrimoniul Cultural Mondial U.N.E.S.C.O. În prezent, funcționează ca sediul Universității din Cernăuți și se numără printre simbolurile orașului.

Administrația eficientă a primarului Anton Kochanowsk, ales cu intermitențe din 1866 până în 1905, când se retrage din viața publică, alături de politica inspirată pe care o duce împăratul Franz Iosef în Ducat, au ca rezultat transformarea orașului dintr-un centru provincial într-un atrăgător și modern oraș habsburgic. În această perioadă primește gratulatorul apelativ „Mica Vienă”. Din 1875 devine centru universitar când Franz Iosef îl înzestrează cu o universitate în contextul celebrării a 100 de ani de la dobândirea Bucovinei.

Un rol important în prefacerile urbane ale orașului îl asumă numeroasa comunitate evreiască care, din 1867, când i se recunoaște deplinătatea drepturilor politice, se implică activ în viața urbei. Alimentând în principal rândurile burgheziei mari și mijlocii, evreii, în majoritate laicizați, acționează ca factori ai modernizării și ai germanizării. În rândul lor se conturează și primele mișcări sioniste. Pe de altă parte, înfloritoarea comunitate reprezintă și unul dintre cele mai puternice centre ale culturii de limbă idiș, aici organizându-se, între 31 august și 3 septembrie 1908, prima conferință internațională în limba idiș. Prezența, alături de elita germanizată, promotoare a culturii austriece, de adepți ai sionismului și a comunităților tradiționaliste hasidice fac ca Cernăuți să reflecte un amplu spectru al vieții culturale și spirituale a evreilor central-europeni și îi aduc numele de Ierusalim de pe Prut.

Momentul 1918

Comunitatea românilor din Bucovina, deși numeroasă, nu este la început dinamică. Transformarea orașului în centrul universitar atrage încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea tineri români în școlile sale. Printre aceștia trebuie amintit poetul Mihai Eminescu, care a învățat în gimnaziul orașului între 1860-1866, unde a asimilat o solidă educație austriacă într-o atmosferă cosmopolită alături de colegi ca scriitorul evreu Karl Emil Franzos. Tot din aceeași perioadă datează si primele manifestări culturale și politice notabile ale românilor. Acestea se leagă de numele unor personalități ca Eudoxiu, baron de Hurmuzachi (1812-1874), și frații săi, sau Iordachi, baron Wassilko de Serecki (1795-1861), care au participat activ la viața politică și au pus bazele vieții culturale a românilor în Bucovina printre altele prin editarea revistei bilingve, româno-germane, Bucovina. În contextul autonomiei, românii se organizează în partid și câștigă deja din 1870 majoritatea mandatelor în Parlamentul Bucovinei.

În preajma anului 1918 în fruntea românilor bucovineni se află o generație nouă reprezentată de personalități ca Iancu Flondor (1865-1924), dar și de ardeleanul Sextil Pușcariu (1877-1948), stabilit la Cernăuți unde ocupa funcția de decan al Facultății de Filozofie. Ei au fost cei care au preluat inițiativa politică în momentul prăbușirii monarhiei habsburgice, convocând o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”. Aceasta, sub președinția lui Dionisie Bejan, a votat unirea cu România.

Cernăuți în România Mare

Odată integrat în granițele României Mari, Cernăuți trece printr-o nouă prefacere. Orașul austriac de limbă germană face treptat loc însemnelor culturale românești. Străzile sunt rebotezate, în fața Teatrului Național statuia lui Schiller face loc celei a lui Eminescu. Româna devine limba învățământului de stat și este predată cu titlu obligatoriu în școlile private. Monumentul Unirii domină Piața Centrală din 1924, când este inaugurat în prezența familiei regale.

Cernăuți își păstrează savoarea multiculturală, de oraș aflat la răscruce de drumuri între Orient și Occident de-a lungul interbelicului românesc. Pe străzile sale continuă să se amestece cele cinci limbi ale zonei: română, germană, ucraineană, idiș și polonă. Prosperei comunități evreiești îi datorează orașul pe cel mai important poet al său, Paul Celan, născut la Cernăuți în 1920. Iar destinul lui Celan este ilustrativ pentru întreaga regiune. De naționalitate română cu origini evreiești, Celan supraviețuiește extremismului exacerbat care nu a ocolit nici Bucovina, și în special persecuțiilor antisemite și Holocaustului, ajungând să se distingă ca poet de limbă germană.

Privit din prezent, Cernăuți este azi un oraș liniștit, care poartă urmele sinuoasei sale istorii.

Dr. Andreea Ștefan

Bibliografie

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2004.

Andrej Angrick „Power Games: the German Nationality Policy (Volkstumspolitik) in Czernowitz before and during the Barbarrosa campaign”, Dapim: Studies on the Holocaust, 24:1 (2010), pp. 89-135, DOI: 10.1080/23256249.2010.10744399.

Alexandrina Cernov, Cernăuți: 1408-2008, București, Institutul Cultural Român, 2008. 

Ilie Luceac, „Două monumente de cult construite de arhitectul ceh Josef Hlavka la Cernăuți”, Monumentul, Vol. II, X (2008), pp. 79-86.

Marianne Hirsch, Leo Spitzer, Ghosts of home: the afterlife of Czernowitz in Jewish memory, Berkeley; London, University of California Press, 2010.

Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece, Chișinău, Editura Civitas, 2003.

Kalman Weiser, Joshua A. Fogel (ed.), Czernowitz at 100: the First Yiddish Language Conference in historical perspective, Lanham, Md., Lexington Books, 2010.

A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (1880).